Mihai Radu: Respiră

Material preluat de pe www.observatorcultural.ro

Respiră! de Mihai Radu este în primul rînd un roman-parabolă despre omul-știre și contrafacere sau despre cum a ajuns adevărul să nu mai conteze deloc dacă de pe urma distorsionărilor se scot bani. E, în fond, un roman despre dezumanizare în sens orwellian. Oroarea devine fapt divers, umanul se comprimă în cîteva secvențe, rulează în buclă, e capitalizabil, apoi se banalizează, arde și dispare. E cert că romanele lui Mihai Radu (căruia îi plac simbolurile și metaforele) urmează o schemă mai subtilă decît ce se vede din prima. Poți să le parcurgi și din afară, fără să descui ușa, dar se pierde mare parte din distracție. 

În construcția circulară a romanului, scena din deschidere (o punere în abis) are o dublă funcție: creează tensiune, operează ca un factor amenințător, care induce sentimentul apocalipsei, dar anunță și opțiunea prozatorului pentru un anumit tip de discurs. Teoretizările (mascate) asupra modalităților/posibilităților de a relata ceva/de a reprezenta realul plasează discursul ca metodă de livrare a conținutului/a evenimențialului în centrul interesului romancierului pînă la un punct, aș spune că primele cinci capitole (pînă la întîlnirea dintre Geo și Adina) ascund indicii despre modul în care autorul și-ar dori să-i fie citit romanul. Mai mult, în capitolul 4, care-l introduce pe Geo, acesta se uită la lume de la geam (altă interfață, altă metaforă a perspectivei, alături de medierea realului prinTV), deci de la distanță, de sus și prin ceva, nu direct, fără acces la detalii, apoi Geo se vede pe sine reflectat în același geam. Imaginile se suprapun și rezultă o masă amorfă de informație neprelucrată, secvența mi se pare foarte sugestivă. Același efect îl avem și spre final, cînd lumina din ecranul televizorului se revarsă peste chipurile umane, modificîndu-le contururile: „Tonalitatea polaroidă a imaginii din televizor le colorează pielea celor doi, mamă și fiu, în portocaliul unui sfîrșit de vară, al unui sfîrșit. Acele culori care te pregătesc pentru memoria cuiva“. Pînă și imaginația lui Geo este contaminată de televiziune, cadrele se derulează în mintea lui în secvențialitate de imagini, gîndește în cadre, în mintea lui se desfășoară nonstop un program de știri, iar Geo murmură întruna fragmente din acel program imaginar. Abia după acest preambul legat de criza discursului (orice tip de discurs pare a-și fi consumat potențialul), se derulează povestea propriu-zisă (atacul, răpirea, conflictul), care la final devine o știre, un reportaj, adică un alt produs contrafăcut, încheind simetric romanul și distrugînd definitiv realul, arzîndu-l. Astfel, primul capitol redă filmarea unei tragedii care rulează la TV și care, pe parcursul romanului, devine obiectul unui senzațional rumegat la infinit (prin recurență): tînărul ars „își face numărul“ iar și iar, de umerii lui se agață „pelerina unei povești“ (așa cum se va agăța și de umerii lui Geo), în timp ce prin zonă gunoierii tăcuți mai degrabă alungă ceva invizibil decît adună resturile unor vieți. 

Tragedia ajunge în casele oamenilor comprimată sub formă de știre, prin intermediul televiziunii, care folosește un anumit tip de limbaj/discurs (implicînd componentele: cod, context, mesaj, canal) ce permite falsificarea/distorsionarea. Deci narativul este programatic subordonat unei alte estetici, cea a reportajului/a știrii, iar consumarea rapidă devine un imperativ. Combustia este imediatul necontextualizat, clipa care consumă vieți, le înghite sau le transformă în produse vandabile („ce viteză au lumile posibile atunci cînd ard în ele panică pură!“), făcînd aerul din jur irespirabil. Același principiu al vitezei a șasea (Gabriela Vieru) îl urmează și vocea narativă, care trece rapid prin viețile personajelor, iar pe unele chiar le abandonează, ca și cum n-ar exista/merita continuări ale poveștii (de exemplu istoria lui Relu spusă pe repede înainte și abandonată, la fel cum în media se deschid povești ulterior abandonate, pentru că nu mai au nimic senzațional în ele, și-au epuizat potențialul). Romanul aproape că devine un vast comentariu critic legat de felul în care poate fi spusă o poveste. Și depinde din ce punct de vedere spui povestea ca ea să producă bani, să atragă curioșii, să devină un capital. Ceea ce apără Adina Moscu este tocmai acest capital, este substitutul umanului, adică imaginea ei, avatarul, ajunsă mai prețioasă și mai presus decît viața însăși: înregistrarea audio care i-ar dezvălui adevărata față și a cărei difuzare ar duce la prăbușirea unei lumi, lume care ar putea fi capitalismul (feroce), dar nu i-aș da neapărat doar conotație politică, pentru că fake-ul și impostura nu sînt produse exclusiv ale capitalismului, ci mai degrabă ar putea fi invers, căci orînduirile nu există în absența oamenilor care le creează. Geo o înregistrează pe Adina (prietenă din copilărie pe care o iubise) ca să aibă o amintire (afirmă el), iar în înregistrare ea își exprimă disprețul față de public, de consumatorii TV, vaci de muls „cu căcat în cap“. Refuzul Adinei de a-l însoți pentru ca mama lui bolnavă să o revadă pe fata de la televizor, pe „fata noastră“, de care mama era legată afectiv, declanșează criza personajului, alimentată de un mesaj al Adinei trimis fiicei sale și care-l viza pe Geo: „Sînt cu un labagiu care mă iubea în generală. Îți povestesc. Mori“. Mihai Radu jonglează abil cu postúrile victimă-călău, un joc în care cititorul se prinde rapid, neîncetînd să se întrebe care-i mai rău, Adina sau Geo?

Simbolistica recurentă a focului trimite și la peștera lui Platon, ecranele sînt zidurile peșterii, oamenii sînt în lanțuri, trăim printre pixeli (pixeli-furnici „care cară totul dintr-o parte în alta […] e frumos să-ți imaginezi așa întregul tablou, tot ecranul lumii“). Lanțurile capătă diferite forme: sărăcie, lux, organizare socială proastă, căsnicie de formă, singurătate, suferință, reprimare, dar cele mai strînse lanțuri sînt fațadele, aparențele bine articulate și orchestrate magistral, atît de puternice încît masca ajunge să se lipească de fața umană – vedeta TV Adina Moscu nu mai are aproape nimic natural la 48 de ani, fața, dantura, corpul sînt investiții, ele consumă bani și produc bani („dinții ei albi, coroane ceramice pe suport de zirconiu“, „fillerele dermice injectate“, „mai mult de o mie de euro pe lună îi bag în pielea asta de pe față“). Poate de aceea n-aș citi romanul (strict) în cheie realist socială, nu mi se pare în primul rînd un roman despre săraci vs bogați, deși Mihai Radu virează spre social în final, făcînd din lucrătorul de la spălătorie Geo Paraschiv un marginal pe considerente economice/finanicare și de statut și tăindu-i aripile de psihopat, atît de bine articulate prin cîteva episoade narative plantate de-a lungul textului (dickpic-ul de pe grupul WhatsApp, secvențele de monolog-delir politic/ideologic și științific ale personajului, convingerile lui că nimeni n-o să înțeleagă niciodată nimic din lumea asta, obsesia pentru Mariana și mesajele obscene, faptul că Geo încă locuiește cu mama lui etc.), ca să-i cedeze Adinei rolul de psihopată parvenită și să-l pună pe Geo să susțină un monolog (cam coerent pentru psihoza lui și pentru situația în care se află) despre cum vor moșteni bogații lumea, colonizînd apoi altă planetă („E tot ce urăsc mai mult la voi la bogați: vă prefaceți că vă pasă de lume […]. După ce ați futut lumea cu totul, o să plecați pe altă planetă, nu? […]  O să rămînem aici doar noi, fraierii, să ne ardă soarele, să ne devoreze bolile… O să ne ardă ca pe ăla de la televizor de și-a dat foc. Și vom fi și bătrîni, căci doar pentru noi va mai fi bătrînețea. Pentru tine n-o să mai existe bătrînețe, nu? O desființați“). 

Și fiindcă lui Mihai Radu îi plac metaforele, el „construiește“ pentru Geo și prietenul lui Relu și un teren de tenis în plin cîmp, în Rahova, o improvizație, firește, care simulează jalnic lumea bogaților, căci tenisul e un sport de bogați pe care Adina Moscu știe să-l joace (vedem asta în final și la propriu, și la figurat). Tot o simulare a vieții bogaților sînt și secvențele în care Geo scoate bani de la bancomat („pentru o clipă a simțit că face parte din altă lume, din lumea bună, și că acel card chiar e al lui“), în care conduce mașina Adinei, un BMW X6 care emană miros de viață bună, și se laudă în fața Marianei că este a lui, tot o simulare este și sexul, pînă și autosatisfacerea este mereu amînată și ratată. 

All in all, Mihai Radu ne arată cam ce se petrece „cînd realitatea se crapă“, în stilu-i caracteristic, care combină umorul negru, rețeta thrillerului, ironia fină, alegoria și predilecția pentru frazele-sentință, și o face din două unghiuri, cel al parabolei orwelliene, completate/concurate spre final de condiționările sociopolitice.

Catalog online