Alexandru N. Stermin: Cum am devenit vrăjitor: din carnetul unui explorator
Marți, 5 august 2025
Material preluat de pe: bookhub.ro
Vârsta recomandată: 7+ ani
Cartea lui Alexandru Stermin este alcătuită din micronarațiuni care susțin povestea cea mare a aventurii născute, în timp, din pasiunea de explorator. Limbajul este accesibil și apropiat cititorilor tineri, invitați să pătrundă într-un adevărat laborator al cunoașterii. (...)
Cartea este scrisă anume pentru copiii care au curiozitatea de a afla cu ce se ocupă un explorator, ce calități trebuie să aibă și cu ce instrumente lucrează.
Un explorator poartă tot timpul la el un carnet – agenda unui telefon nu ar fi utilă în orice condiții, să ne gândim la excesul de umiditate din pădurile amazoniene. Exploratorul face observații cât se poate de exacte, dar se lasă tentat și de subiectivitate. Așa se face că în acele pagini, pe lângă informația strict științifică, apare, de exemplu, imaginea splendidă a arborilor care ating cerul – sequoia.
Exploratorul își notează și câteva lucruri despre ce înseamnă să gândești singur, cum singur trebuie să înfrunți întunericul și spaimele pentru a te bucura de frumusețea din jur. Poate nu e ușor să-ți pui mereu pe hârtie gândurile, dar nimic nu se obține fără efort. Cu cât efortul este mai mic, cu atât rezultatul este mai puțin mulțumitor. Și invers. Știința pare o formă de magie, care începe cu rafturile unei biblioteci și continuă cu explorarea ținuturilor ascunse privirii obișnuite.
„Pe peretele din stânga stau așezate cuminți, unele lângă altele, cranii și oase. Sub ele e masa mea de lucru, pe care se odihnesc un microscop, o lupă binocular și câteva pense. Deasupra mesei stau chipurile marilor vrăjitori ai lumii mele. Cu ei mă sfătuiesc în gând, atunci când nu știu ce să fac.
Lângă masa de lucru este biroul la care scriu. În fața lui am construit un zid de apărare din cărți. Ca într-o horă, volumele stau pe rafturile lor și mă învață cum să descopăr și să înțeleg magia lumii. Și tot ele îmi rup vraja gândurilor întunecate care mă cuprind uneori și mă ajută să găsesc cărarea atunci când mă rătăcesc.” (p. 10)
Cartea e plină de povești despre locuri care au tainele lor. Nu oricui îi este dat să descopere magia ascunsă a lumii vii.
Ce înseamnă „să hălăduiești”? Oare nu facem frecvent asta când mergem în drumeții sau în simple plimbări care ne permit să observăm „limbajul plantelor”? Galbenul, de exemplu, este al clocoticiului, nu al irisului sălbatic ori al hodoleanului. Ne putem mira și de cum sună conceptul de „plantă semiparazitară” – „absoarbe apa cu săruri minerale din rădăcinile altor plante, pe care le parazitează, asemenea vâscului”. Unii oameni sunt asemenea clocoticiului, asta nu e nici bine, nici rău, asemenea diferențe (bine/rău) neputându-se face în natură.
Ne interesăm și de legătura acestei „plante dominatoare” cu abandonarea terenurilor agricole. Cultivarea în parcéle (nu párcele! acelea sunt zeități ale destinului), în parcéle mici e ideală. Cel mai frumos cuvânt din text (cartea asta te ajută să descoperi foarte multe cuvinte!) mi s-a părut a fi „toiag”, denumind un fel de baghetă dirijorală, poate și fiindcă mi-a amintit de „Toiagul minunilor”, proza lui Vasile Voiculescu.
Pasărea-de-foc e greu de găsit, dar există, de vreme ce are propria mitologie. Ziua putem presupune că trece neobservată. Te poți uita după ea, dând scoarța deoparte, în interiorul unor copaci bătrâni, s-ar putea să zărești însă doar lumina ciupercilor care se întind ca o rețea (miceliu) pe largi suprafețe.
Ne pregătim și noi un carnet imaginar pentru a reține informații spectaculoase.
Bioluminiscența este proprietatea organismelor vii de a produce lumină, așa cum se întâmplă în cazul licuricilor. Până să ajungi la pasărea-de-foc, dai de furnicile-de-foc, multe și pișcătoare, ele te fac să „sari ca ars”, adică să ai o reacție rapidă, de apărare. Căutarea contează, mai ales când ajungi în mijlocul junglei și există în jur lumină care vine din interior.
Jungla de pe Orinoco, la granița Columbiei cu Venezuela, „forfotește”, adică e plină de viață, de zgomote și de mișcare, zumzăie. Acesta este locul unde într-o singură zi pot fi văzute cam 400 de specii de păsări, turme de capibara (cel mai mare rozător de pe Pământ) și mlaștinile cu caimani. Pasărea-dragon are gheare și la aripi, ca să se poată prinde de copaci. Cresc acolo și orhideele spectaculoase, „făcute parcă din piele de jaguar”.
De la însemnările de explorator ale lui Alexandru Stermin, m-am întors, ca în copilărie, la Jules Verne, mai exact la romanul „Minunatul Orinoco”, o carte de călătorie ușor polițistă, plină de aventuri, pe scurt, o narațiune palpitantă, amestec interesant de suspans, căutări și rezolvări neașteptate. Jules Verne folosea pe la 1895 însemnările unui explorator pentru a scrie „Minunatul Orinoco”. Iar realitatea, spune exploratorul, hrănește ficțiunea.
Ne puteam lesne da seama că exploratorul este cel mai important personaj al unei lumi care are încă atâtea taine: prin ochii lui privim și noi jungla, arborii, păsările, mlaștina.
Coperta cărții vorbește de la sine, prin ilustrațiile minunate ale Mădălinei Surducan: arici, pasărea-de-foc, frunze de stejar, harta și busola, toate se dovedesc instrumente de bază într-o călătorie în care descoperirea lumii este parte din descoperirea de sine.
