Anne Gisleson: Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi

Material preluat de pe bookhub.ro

Între descrierea suferinței cu o sinceritate și autenticitate debordante și iluzia unei lecturii ca act edificator, cartea emoționantă scrisă de Anne Gisleson este o mărturie a iubirii nemărginite care, atunci când se transformă în suferință, devine o pierdere irecuperabilă, consolată, parțial, doar de trecerea timpului. De timp și de nimic altceva.

Cartea Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi, scrisă de Anne Gisleson, mi-a trezit sentimente ambivalente. Pe de o parte, am empatizat cu autoarea, al cărei lung șir de experiențe triste – sinuciderea celor două surori gemene mai mici, moartea tatălui, consecințele uraganului Katrina – sunt tulburătoare în sine și sunt redate emoționant, cu sensibilitatea unei luptătoare care pare să fie mereu la capătul puterilor, dar care continuă să înfrunte încercările vieții, fără prea mult optimism, ba chiar într-o stare de mahmureală metafizică, care i se transmite, la drept vorbind, și cititorului. De cealaltă parte, autoarea nu m-a convins de rolul edificator pe care pretinde că l-ar avea lectura în perioada suferinței acute, iar felul în care atrage lectura în circuitul său existențial mi se pare contraproductiv, ba chiar generator de acea stare letargică. Dar pentru că bunul simț îmi spune că judecata celui ce nu-i pățit e foarte probabil să fie inaplicabilă, mai ales în cazuri excepționale cum sunt, practic, toate cele prin care trece Anne Gisleson, voi susține această din urmă părere dintr-o poziție strict ipotetică, în speranța că această poziție nu este și irelevantă, în general.