Ultimul modernist

Material preluat din Nr. 1278 al revistei Observator Cultural, care poate fi citit în Sala de lectură

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui László Krasznahorkai reafirmă interesul Academiei Suedeze pentru literatura cu mize estetice ambițioase. Asemenea prietenului său, Béla Tarr, autorul lui Satantango este un modernist post-beckettian care scrie cu exigența forțării limitelor limbajului. Construind lumi lipsite de speranță, în care personajele sale sînt adesea captive, trilogia compusă din Molloy, Malone moare și Nenumitul este una dintre referințele care pot fi invocate în cazul primelor sale romane. Castelul lui Kafka este o altă operă cu care proza lui Krasznahorkai comunică implicit și care a fost invocată de autor ca influență directă. 

Melancolia rezistenței, al doilea roman publicat după Satantango, l-a impus ca autor dificil, fără concesii făcute în favoarea unei experiențe de lectură lipsite de efort din partea cititorului. S-a scris mult despre propozițiile sale lungi, care se pot întinde pe 14 pagini sau chiar mai mult. Cînd, într-una din vizitele sale în România, l-am întrebat de ce preferă această sintaxă complexă, a ținut să sublinieze artificialitatea limbajului literar care fragmentează frazele în propoziții scurte:

„Propoziţiile scurte sînt total artificiale. Nu gîndim niciodată în propoziţii scurte și, dacă dorim să le spunem ceva extrem de sugestiv şi de important celor din viaţa noastră şi simţim ceea ce vrem să spunem ca fiind foarte puternic, nu folosim niciodată propoziţii scurte. După Satantango, în Melancolia rezistenţei, în Război şi război am vrut să conving cititorul. Și de aceea mi s-a părut natural să folosesc propoziţii din ce în ce mai lungi. Dacă le veţi citi cu voce tare, va fi clar că sînt propoziţii foarte structurate. Există pauze, virgule, ritmuri. […] Scriu în mintea mea aproape un capitol. Corectez întotdeauna în minte această propoziţie care există deja. Misiunea mea este să găsesc ce este această propoziţie. Trebuie să găsesc cuvintele potrivite pentru că propoziţia există deja. […] Există milioane de propoziţii care vin şi trec, iar una dintre acestea este foarte importantă pentru mine și încerc să găsesc acea singură propoziţie pe care trebuie să o aleg sau să o prind. De aceea, corectez continuu această frază lungă și, atunci cînd sînt sigur de ea, o scriu“. 

Structurile timpului în romanele lui Krasznahorkai
Acest principiu de compoziție impune o anumită experiență a timpului în literatura lui Krasznahorkai. Am scris despre aceste structuri temporale în romanele Satantango și Melancolia rezistenței, într-un text reeditat anul acesta – „Time and Description in Sátántangó and The Melancholy of Resistance (Novel into Film)“, în The Artistic Object and Its Worlds: Literature and Cinema, Wood Michael, Delia Ungureanu, Brill, 2025. Experiența de lectură în cazul unui roman ca Melancolia rezistenței presupune un cititor foarte activ. Punctuația se limitează la virgule, punct și virgulă și paranteze destinate să creeze o curgere neîntreruptă a textului. Durata lecturii poate fi comparată în unele cazuri cu durata timpului real în care acțiunea descrisă se poate petrece. Cu alte cuvinte, timpul reprezentat se suprapune ca durată timpului diegetic. Acest regim temporal modifică și relația dintre abstracțiunea literară și realitatea reprezentată, proza lui Krasznahorkai devenind o proză a duratei și a secvențelor temporale directe. Adesea, structura textului impune cititorului propria sa captivitate, similară cu cea resimțită de personaje, pentru care orice încercare de scăpare este un eșec: singura ieșire posibilă este cea aleasă de fețița Estike în Satantango: sinuciderea. Dincolo de sintaxa neobișnuită, există și sugestia că timpul însuși, laolaltă cu întreaga existență umană, reprezintă o capcană, un element coroziv care distruge, care generează o apocalipsă continuă. 

Colaborarea genială dintre Tarr și Krasznahorkai
Grija specială acordată de Krasznahorkai relației dintre timpul narativ și timpul real devine și mai evidentă în colaborările sale cu Béla Tarr, deoarece filmele realizate de Tarr, pornind de la romanele lui Krasznahorkai, creează un sistem stilistic care oglindește structurile temporale din opera literară. Procedeul principal prin care se realizează acest transfer este planul-secvență lung. În filme precum Satantango sau Werckmeister Harmonies, planurile-secvență sînt preferate în conjuncție cu o serie întreagă de mișcări de cameră complexe, destinate să preia funcția montajului tradițional. Durata medie a planurilor secvență este de 2.8 minute pe plan (Da, am calculat!). Ca să avem termen de comparație, durata medie a planurilor unui blockbuster hollywoodian este de 2.5 secunde. Așadar, filmele lui Tarr ne oferă o experiență temporală mult mai densă decît filmele cu care publicul mediu este obișnuit. Timpul devine o dimensiune aproape tangibilă, fiindcă ceea ce vedem pe ecran nu mai este o simplă reprezentare, ci o legătură cu realitatea de dincolo de ecran, cu durata reală. Fără a intra mai mult în detaliile stilisticii cinematografice, ceea ce vreau să spun este că notorietatea filmelor lui Tarr în spațiul de limbă engleză a generat multă tracțiune pentru cărțile lui Krasznahorkai, oferite astfel unei audiențe globale cu un traseu deja bătătorit de un cinema de autor extrem de influent. Ceea ce demonstrează că literatura poate oricînd circula dincolo de limba și spațiul cultural în care a fost scrisă, prin intermediul filmului. În plus, pentru consolidarea prestigiului acumulat de cărțile lui Krasznahorkai a contat și faptul că primele trei romane au fost traduse magistral în limba engleză de poetul George Szirtes.

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Deși a fost atribuit unei serii compuse din Satantango, Melancolia rezistenţei, Război & război, ultimul roman tradus în limba română, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, marchează o schimbare în proza lui Krasznahorkai. Spre deosebire de celelalte trei cărți, sînt abandonate coordonatele spațiale și temporale vagi. Evenimentele relatate au loc într-o localitate asemănătoare cu Gyula din zilele noastre. Ele sînt declanșate de întoarcerea baronului Wenckheim în orașul natal, după 30 de ani de absență. Ruinat din cauza dependenței de jocurile de noroc și înstrăinat de propria familie, baronul ajunge în orașul său natal lipsit de orice trăsătură nobiliară. Hipnotizați de numele Wenckheim, primarul orașului pregătește o serie de evenimente marcate de ridicol și de festivism, destinate să marcheze întoarcerea baronului. Lipsit de orice interes pentru manifestările publice, acesta nu vrea decît să o reîntîlnească pe Marika, fata de care se îndrăgostise în adolescență. Avînd o structură polifonică, în care fiecare parte este narată din perspectiva unui alt personaj, romanul se deschide cu personajul profesorului. Cu o activitate științifică în domeniul briofitelor abandonată, acesta duce o existență de pustnic, apărîndu-se împotriva oricui încearcă să refacă legăturile sale cu lumea, inclusiv împotriva propriei sale fiice. Galeria de personaje este completată de o întreagă serie de figuri care simbolizează eșecul acestei mici comunități de la granița cu România. Deși există mai multe linii narative care compun acțiunea romanului, acestea nu converg neapărat, liniaritatea și cauzalitatea fiind principii uitate. Fiecare monolog și plan narativ par să pregătească o serie de evenimente care nu ajung niciodată să se consume. Așteptările pe care locuitorii orașului le au în legătură cu întoarcerea baronului sînt lipsite de consecințe, în timp ce personajele, închise în propriul flux al conștiinței, nu fac un efort real pentru a interacționa cu ceilalți. Alături de Satantango, Melancolia rezistenţei, Război & război, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim este ultima odă modernistă închinată inutilității și inerției lumii contemporane, dovada că literatura lui László Krasznahorkai aparține familiei moderniste din care fac parte Beckett, Thomas Bernhard sau Jon Fosse.