Han Kang: Cartea albă

Material preluat de pe zilesinopti.ro

„În primăvara în care m-am hotărât să scriu despre lucrurile albe, primul lucru pe care l-am făcut a fost să alcătuiesc o listă: scutece pentru nou-născut, cămășuță pentru bebeluș, sare, zăpadă, gheață, luna de pe cer, boabe de orez, valuri, magnolie albă, pasăre albă, a râde alb, foaie de hârtie, câine alb, fire albe de păr, veșminte mortuare.”

În limba coreeană, albul poate fi privit în două moduri: „hayan”, care este numele folosit pentru a descrie culoarea sau „hwin”, un termen care simbolizează viața, moartea și cum se leagă ele în mod trist de soarta fiecăruia dintre noi.

Cunoscută pentru romanul „Vegetariana” și câștigătoare a Premiului Man Booker International, în 2016, autoarea sud-coreeană Han Kang a publicat „Cartea albă”, o lucrare prin care a adus la viață conceptul de „hwin”. Pornind de la amintirile mamei sale despre primul copil adus pe lume, o fată născută prematur într-o zonă rurală din Coreea de Sud (care a murit la două ore după naștere), în trei părți construite sub forma unor eseuri scurte („Eu”, „Ea” și „În albul vieții și al morții”), scriitoarea meditează asupra existenței ei („Și dacă eu trăiesc acum este pentru că tu n-ai supraviețuit”) și își imaginează experiența pe care sora mai mare pe care nu a cunoscut-o niciodată ar fi putut să o trăiască dacă ar fi trecut de cele două ore, totul prin elementele albe care îi aduc aminte de ea (ușă, ceață, aripi, oraș alb, viscol, nori, spirit, fluture alb, fum sau o insulă de lumină).

În capitolul de început este introdusă naratoarea fără nume (un alter ego al autoarei), care, din înzăpezita Varșovie („Orașul în care locuiam era un oraș alb, al vieții și al morții”), începe să se gândească la istoria familiei amintindu-și de viața mamei sale, totul fiind însoțit de sentimente de doliu și înstrăinare. Aici vede pentru prima dată orașul ca o reprezentare a vieții surorii mai mari și se gândește cum ar fi trăit fetița în locul ei.
În al doilea capitol, Kang schimbă povestea tragică și o readuce la viață pe micuță prin sintagma „Îți dăruiesc tot ce este alb”. O introduce ca fiind „Seol” (zăpadă), pentru că, în această poveste, s-ar fi născut într-o zi cu promoroacă. O vede trăindu-și viața cu amintirea nașterii ei premature, mergând în zilele geroase de iarnă prin Seoul, privind luna plină care în ochii ei seamănă cu chipul unui om, gândindu-se la alb ca „hayan”, și nu „hwin”, râzând melancolic și slab (expresie care există în limba coreeană ca „a râde alb”), bucurându-se de magnoliile albe înflorite de pe stradă (reprezentare a renașterii), uitându-se la apa care strălucește ca un simbol al vieții și al speranței și gândindu-se la propria moarte ca la o foaie de hârtie cu versoul alb („Se furișa lent, cu încăpățânare, în spatele chipului ei”).

În postfață, Hang Kang descrie cum „Cartea Albă” reprezintă în totalitate un „cuvânt al autoarei”, o serie de simboluri și întâmplări autobiografice fără legături clare între ele, pe care cititorul le înțelege și le conectează conform propriilor experiențe. Mai mult, întregul proiect este și o fereastră către cultura sud-coreeană și către elementele care descriu anumite aspecte ale morții.

Alături de simbolistica albului în spațiile din Asia de Est, scriitoarea vorbește despre „daltteok”, prăjiturile tradiționale din făină de orez în formă de lună plină, pe care le compară cu chipul unui copilaș, despre „songpyeon”, gustările care sunt servite în cadrul sărbătorii Chuseok (când se celebrează sufletele celor plecați), despre legenda budistă a celor doi iepurilor din lună care fac pastă din orez fiert în mojar, despre termenul coreean „floare de foc”, care înseamnă „flori albe de foc învăluie și ard întunericul din jur” și despre aburii lăptoși ai orezului proaspăt fiert, imagine reprezentativă pentru ofranda adusă, în cultura coreeană, sufletelor celor morți.
În final, despre amintirea surorii ei și despre cum „hwin” face parte din existența noastră (viață legată de moarte, frumusețe lângă durere), Han spune: „Există amintiri ce rămân intacte, nevătămate de trecerea timpului. Există fărâme din viața noastră ce nu capătă culoare sub pensula timpului și a durerii, ce nu pot fi nimicite sau transformate în ruine”, reflectându-se astfel strălucitor pe fundalul poveștilor noastre.