László Krasznahorkai: Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Marți, 14 octombrie 2025
Material preluat de pe: revistavatra.org
Mai mult decât alți maeștri contemporani ai prozei maghiare, precum Péter Nádas sau Péter Esterházy, László Krasznahorkai dă o șansă în plus literaturii maghiare și în general literaturilor (est și central) europene scrise în limbile mici de a se integra într-un filon puternic, deși întunecat, al imaginației planetare. Krasznahorkai duce mai departe și, în același timp, aduce mai aproape de noi, inclusiv geografic și politic, viziunile, obsesiile și stilul unui linii de prozatori ce îi include pe Kafka, Beckett și Sebald. Adesea ei reface chiar materialitatea și decorurile lumii lor, uneori în moduri mai înfricoșătoare, pentru că le aduce într-o proximitate realistă și cu efect de recognoscibilitate.
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, romanul lui din 2016 (publicat la noi de Pandora M în colecția Anansi Contemporan în traducerea excepțională a lui Ildikó Gábos-Foarță) e un tur de forță de peste 500 de pagini simfonice care reiau marile teme și motive ale prozei sale de la Satantango încoace, trecând prin Melancolia rezistenței și prin Război și război (ultimele două menționate așteptându-și încă traducerea în română). Este și cel mai „românesc” dintre ele, pentru că de data asta micul oraș de provincie în care își imaginează de obicei Krasznahorkai personajele și întâmplările și căruia îi construiește atmosfera grea, este plasat chiar la granița cu România, peste care trec pungi de plastic purtate de vânt, țigări de contrabandă, marfă în general, motorină și benzină, pentru ca aici economia Ungariei este într-o criză devenită stare de fapt. Orașul mai are un Mic Cartier Valah, dar și un Mare Cartier Valah, o biserică ortodoxă cu preotul și cimitirul aferente iar unul dintre personajele secundare, mic rege al păcănelelor locale, pentru că posedă automatele de jocuri din locale, este poreclit de oameni Contra, după numele lui Cosmin Contra, jucător și, pentru o vreme, selecționer al naționalei de fotbal a României. Desigur, acestea sunt doar câteva elemente de coloratură a vieții din apropierea frontierei dar, dincolo de ele, provincia ungurească a lui Krasznahorkai seamănă foarte bine cu cea românească, mai ales din Banat sau Ardeal, e o lume familiară într-un mod neliniștitor, pentru că e Kafka în cartierul tău sau Malone ori alt personaj din nuvelele lui Beckett zăcând într-o clădire părăsită de lângă calea ferată de la capătul străzii. E un oraș banal care are toate instituțiile și formele vieții sociale inutile, ineficiente, inerțiale și ruinate pe care le (re)cunoaștem: primărie (administrație publică), poliție, presă locală (dublă – de opoziție și de guvernământ), spital, bibliotecă orășenească, liceu, orfelinat, agenție de turism, gară și depou, vreo două hoteluri, benzinărie, baruri și cârciumi cu păcănele, cămin de bătrâni, persoane fără adăpost, abator, o bandă de motocicliști neo-naziști, un cor de femei, un magazin chinezesc.
În fiecare dintre acestea există câte un personaj sau două care împing romanul înainte cu monologurile lor abundente, exprimate în câte o singură frază de două, trei, patru, cinci pagini și așezate alternativ și consecutiv, cumulând și ordonând temporal narațiunea. Krasznahorkai renunță la naratorul unic, la iluzia individuației și a destinului, înlocuindu-l cu acest caleidoscop al singurătăților reflexive. (Există totuși două momente mistice în care un narator „obiectiv” se inserează și observă cum un convoi misterios de mașini de lux, în care se află un și mai misterios personaj, un fel de divinitate-demon-dandy al acestei lumi („rău, bolnav și omnipotent”, p. 204), traversează orașul, o dată la dus și a doua oară la întors, paralizându-l sau înghețându-l cinematic mai bine zis, oprind nu doar mișcarea și logoreea oamenilor, dar și stropii de ploaie în aer, sugerând o perturbare cosmică, o manifestare dintr-o altă dimensiune.
În ciuda titlului său explicit și transparent, romanul are doi protagoniști, sau are și un protagonist secundar, pe lângă baronul Béla Wenckheim, un nou și abulic cavaler al tristei figuri. Celălalt este un Profesor, un om de știință genial, cu recunoaștere mondială în biologie al cărui proiect ideal ajunge să fie oprirea gândirii sau reducerea ei la un minim de două ore pe zi: „de ce să-i mai pese de faptul că, după cum declarase revista Nature, era unul dintre cei trei specialiști in domeniu, cei mai importanți din lume, mă cac pe ei, a concluzionat în stilul său libertin, caracteristic, mă cac, mă cac, a repetat furios, mă cac pe toate, niciodată, nici măcar n-o să mă mai uit la vreun mușchi, de ce as face-o, de dragul lui Nature sau pentru ca în acest loc nenorocit, în cloaca asta de oraș, niște dobitoci aroganți fără creier să-și ridice pălăria în fața mea sau pur și simplu numai de dragul mușchilor, dar pe mușchi nu-i interesează absolut deloc dacă eu îi studiez sau nu, ori ce știu sau ce cred despre ei, mușchii doar există și atât, la fel ca mine, și asta-i suficient, deci așa a început…” (p. 82) Așa începe un fel de asceză agnostică prin care personajul renunță progresiv la cunoștințe, la viața socială, la ziare, radio, televizor, internet, telefon, cărți, casă și se mută într-o colibă pe care și-o improvizează din bucăți de tablă și plăci de polistiren (Hungarocel) într-o pădurice de la marginea orașului. Așa îl găsim de fapt în debutul romanului, asediat și hărțuit de o pretinsă fiică nerecunoscută (un fel de activistă frumoasă de 20 de ani) și de întreaga presă din oraș. Tot el va fi autorul, atunci când monologul său revine, peste câteva capitole, unui eseu romanesc foarte dens, oral oarecum (pentru că uneori vorbește cu un câine maidanez aciuat pe lângă el și botezat Bestiuță), despre imposibilitatea epistemologică a cunoașterii și despre forma religioasă a minții umane, de nedepășit, indiferent de ideile și afilierile ideologice sau filosofice ale indivizilor.
De altfel, Krasznahorkai nu doar că nu se dezminte aici ca „maestrul maghiar contemporan al apocalipsei”, cum l-a numit Susan Sontag încă de la apariția Melancoliei rezistenței, dar regizează o apoteoză a misticismului secular fantast, ironic și angoasant în același timp, construind sentimentului lipsei de sens a vieții și fricii de (non)existență un eșafodaj grav, tragi-comic, dar contemplativ. Protagonistul eponim, baronul Wenckheim, este un aristocrat sărac și inocent, foarte lung și subțire, abstras și, dacă ar fi avut vreo substanță, i-am fi putut zice introvertit, rătăcit de tânăr în Argentina unde devine dependent de jocurile de noroc și victimă a diverșilor interlopi, închis și apoi „extras” și repatriat la bătrânețe de familia lui europeană pentru a fi salvat și a avea parte de un sfârșit demn. Demnitatea este însă o iluzie prea îndepărtată aici. Orașul natal în care se întoarce pentru a-și revedea iubirea din adolescență (unica din viața lui, și aceea improbabilă și incertă) vrea să-l exploateze, din interese materiale și din reflex mesianic, așa cum se exprimă la un moment dat primarul: „pentru că el va decide în toate, vă rog să rețineți asta, de-acum încolo el nu poate fi îngrădit de nimeni și nimic pentru că, și asta probabil că sună ciudat pentru dumneavoastră, obișnuiți cu așa-zisa «democrație», dar vă rog să luați la cunoștință că de azi înainte el e stăpânul aici, așa că, și-a coborât vocea, ștergându-și chelia cu palma, nu contează ce credeți sau ce scribăliți dumneavoastră, căci în măsura în care nu scrieți adevărul, adică ceea ce ați auzit aici, atunci nu garantez nici pentru dumneavoastră, nici pentru ziarele dumneavoastră, pentru că aici, slavă Domnului, nu mai e «democrație», de-acum înainte aici, a descris cu mâna un arc de cerc larg, arătând în jur și trecându-si din nou palma peste chelia-i transpirată, aici e o moșie al cărei stăpân, după lungi decenii, în sfârșit s-a întors acasă.” (p. 262) Salvarea și reîntoarcerea lui sunt însă niște catastrofe pe un scenariu pe cât de comic, uneori, pe atât de mitic-sacrificial în structura lui finală: „se simțea ca unul căruia, deși i se împlinise visul, nici în vis nu s-ar fi gândit că acest vis va fi un coșmar” (p. 257) După sacrificiul acestui inocent (care la un moment dat, în viața lui din Buenos Aires, se plimbase într-o noapte pe terasamentul pustiu al căii ferate cu un oarecare Jose Maria Bergolio, despre care aflase recent că devenise papă) semnele sfârșitului lumii încep să se aglomereze iar haosul se instalează progresiv în oraș: crime, distrugeri (ale statuilor și ale garniturilor de ulei ale tuturor vehiculelor), invazii (de broaște râioase și de cisterne cu motorină), frică. Totul culminând cu explozia finală și apocalipsa locală. Non omnis moriar, Krasznahorkai nu își distruge toate personajele sau lucrurile, pe cele salvate le expediază ironic și meta intr-o listă pusă la sfârșit și intitulată „Materiale utilizate, dispărute: Domnul Profesor, Bestiuță, Georg Cantor, palton de lână maro cu guler negru de catifea, fiica domnului Profesor, fularul în carouri, Marika, Szolnoki Dante si 713 EUR împreună cu un portofel din piele de vițel, Lenyó, Tăntălău, Laci împreună cu schimbul său de noapte, idealpur.hu.” (p. 551) Există o speranță în universul lui, chiar dacă ea e în afara acestuia și despre ea nu se pot scrie fraze, nu se poate spune nimic.
