Mircea Cărtărescu: Melancolia
Marți, 22 aprilie 2025
Volumul Melancolia conţine trei povestiri – Punţile, Vulpile, respectiv Pieile – ce reiau, la treizeci de ani de la prima publicare a volumului său de proză scurtă de referinţă, Nostalgia (apărut iniţial cu titlul Visul, la Cartea Românească, în 1989, republicat în 1993 la Humanitas, cu titlul Nostalgia), toate marile sale teme şi obsesii de scriitor. Cu un clin d’oeil la Nostalgia, recenta Melancolie este – o spun din capul locului – o replică extraordinară, un splendid concentrat de imaginar cărtărescian, o adevărată surpriză din partea scriitorului, care reuşeşte, după masivul Solenoid, întoarcerea la prospeţimea poveştii de mai scurte dimensiuni. Iată că Mircea Cărtărescu reuşeşte, după replica amplă dată Orbitorului prin Solenoid (parcă pentru a infirma scepticismul criticilor), o nouă replică, de data aceasta o replică în oglindă oferită Nostalgiei. Starea de melancolie – laitmotiv al prozelor, guvernat de imaginea spectrală, atotprezentă, a lunii – este aici tonalitatea esenţială a prozatorului unei alte vîrste decît aceea din Nostalgia, un prozator care şi-a dat deja marile romane şi care şi-a explorat în profunzime temele şi obsesiile literare, cartografia imaginarului său singular. Aşa încît, cu o simplitate apropiată de cea a basmului – în special în cazul primelor două povestiri, Punţile, respectiv Vulpile, mai puţin în cea de-a treia, Pieile, mult mai amplă şi „manierizantă“ în volutele ei stilistice –, Mircea Cărtărescu îşi revizitează temele de tinereţe; rezultatul este o veritabilă bijuterie, un splendid concentrat cărtărescian, în care noutatea e dată de distanţa privirii scriitoriceşti, ce se întoarce în timp pe urmele Nostalgiei – un remake care i-a ieşit lui Mircea Cărtărescu.
„Melancolia“ reprezintă, aşadar, privirea îmblînzită (ce nu mai caută senzaţionalul ori bizareria) şi retrospectivă asupra propriei literaturi şi a propriului univers imaginar a unui scriitor perfect articulat. Cele trei proze (mai puţine decît în Nostalgia) sînt, şi ele, construite în buclă, îşi răspund una alteia, ca un amplu intertext (ba chiar interpelează cititorul) sau ca un autocitat (în Vulpile regăsim tonalităţi din Gemenii, în Pieile – din Orbitor etc.). Vîrstele succesive ale protagonistului – de la mica copilărie pînă la adolescenţă – prilejuiesc rescrieri de decoruri cărtăresciene pe care le cunoaştem deja, dar care ne învăluie totuşi cu o magie nouă, selenară, spectrală – o lumină opalescentă care topeşte mai mult decît altădată reliefurile epice reprezentate de personaje sau întîmplări.
Melancolia ne propune, în mod esenţial, o proză de atmosferă, o proză vizuală, poetică şi estetizantă, în cadrele romantice, onirice şi metafizice cu care ne-a obişnuit Mircea Cărtărescu. O proză de-a dreptul narcotică, în ritmul ei lent şi repetitiv. Atins de singurătate, protagonistul (alter ego-ul cărtărescian) se situează, de fiecare dată, la limită, între viaţă şi moarte, între veghe şi vis, la graniţa dintre real şi fantastic, dintre cotidian şi literatură (a se vedea Pieile, unde protagonistul, un adolescent de 15 ani, îl citeşte, ca un laitmotiv, pe poetul Vasile Singurătate, cu a cărui statuie va porni, la final, la braţ, într-o călătorie livrescă definitivă; de notat şi versul romantic „Cum ninge soarta?“, săpat pe soclul statuii, un vers extras probabil din singura carte a misteriosului poet, cu care se încheie, de altfel, şi a doua povestire din volum, Vulpile).
Proză de atmosferă mai presus de toate, cea dintîi povestire, Punţile, e poetică şi hipnotică pînă la ultima ei fibră, în repetitivitatea ei. Ea surprinde starea-limb, e povestea copilului prins între viaţă şi moarte, captiv în apartamentul familial ca într-un chihlimbar, din care se deschid din cînd în cînd „punţile“ între cele două limanuri. Proza e superbă, cu tonalităţi simple de basm şi descrieri narcotice (întrezăresc ecouri inedite din Radu Petrescu, în descrierea fină a luminii şi aerului, a succesiunii zilelor şi anotimpurilor). Iată o secvenţă: „Astfel se rotea mecanismul strălucitor al zilelor şi anotimpurilor, avînd în miezul lui apartamentul de bloc în care se afla un copil prizonier, astfel treceau, pe rînd, dimineţile, după‑amiezele şi serile de primăvară, dimineţile, după-amiezele şi serile de vară, dimineţile, după-amiezele şi serile de toamnă, dimineţile, după-amiezele şi serile de iarnă, şi iarăşi cele de primăvară, şi totul ar fi fost de o insuportabilă, strivitoare monotonie dacă nopţile nu s-ar fi deschis deodată, aşa cum îşi desfac petalele florile nocturne, toate uşile şi toate ferestrele casei. Căci, după ce aţipea în patul mamei din camera mică, legănat de voluptatea cearşafurilor mereu proaspete, ca nişte diafane pînze de corabie, de moliciunea pernei brodate şi de greutatea caldă a plăpumii de satin, după ce cobora lin cele patru trepte ale somnului, lungindu-se pe ultima, cea mai afundă dintre ele, şi adormind acolo ca o pisică ghemuită în propria ei moliciune, copilul deschidea deodată ochii, în miez de noapte, complet treaz, şi-şi aducea aminte, cu plăcerea cu care s-ar fi gîndit că-l aşteaptă un bol cu căpşune pe masa din sufragerie, că acum putea ieşi în balcon, şi că putea deschide larg geamul din camera din faţă ca să intre aerul îmbătător al nopţii“.
Acelaşi aer de basm, aceeaşi vrajă se regăsesc în povestirea Vulpile: „Trăiau odată, într‑un oraş îndepărtat, în care casele păreau vînătăi pe pielea palidă a cerului, doi frăţiori, Marcel şi Isabel. Marcel avea opt ani şi deja mergea la şcoală. Isabel era o fetiţă de trei ani. Trăiau într-o casă cu ziduri vinete, ca toate celelalte, cu scară interioară de lemn străvechi, cu camere care oricui altcuiva i s-ar fi părut neobişnuite pentru o casă, camere familiare doar celor ce trăiseră prin preventorii, spitale şi infirmerii, cu paturi de fier vopsit în alb şi aşternuturi austere: cearşafuri apretate, pături aspre, de culoare albastră, perne reci din care ieşeau mereu pe jumătate fulgi şi pene, albe, pestriţe, roşcate…“ (am citat începutul povestirii).
Pentru cei doi copii – între care există o legătură aparte – universul se reduce doar la ei, „pe cînd lumea din jur era ceață, vînt și neînțelegere“ (inclusiv siluetele părinţilor lor). Jocurile lor complice din fiecare zi, dar mai ales jocul lor din fiecare seară, „de-a vulpile“ – în care cei doi își imaginează că sînt niște iepurași ascunși în vizuina lor, pe care o apără de vulpile hămesite, „ ființe uriașe și rele, cu gurile pline de dinți“ – marchează un teritoriu al copilăriei şi un refuz al lumii reale, concrete. Însă lumea întunecată a visului, dar și a morții își revendică drepturile, cerînd un sacrificiu. Intervine aici motivul geamănului, „mortul viu“ eminescian, cu „ochii goi“, care cere să-l substituie pe băiat în schimbul vieţii fetiţei. Povestirea trimite, desigur, la Gemenii lui Cărtărescu, dar şi la basmele cunoscute ale lui Andersen sau ale Fraţilor Grimm.
Cea de-a treia povestire, Pieile, este cea mai amplă din volum şi, prin forţa lucrurilor, mai manieristă, cu decoruri complicate, plină de case vechi, labirinturi şi subterane (pe care le cunoaştem din Nostalgia, Orbitor sau Solenoid) – şi care, traversate de imaginea vie a tramvaiului, trimit şi la Bucureştiul lui Eliade –, o povestire avînd în centru un licean de 15 ani (Ivan), singuratic şi melancolic, care cunoaşte iniţierea în misterele iubirii şi ale feminităţii (prin intermediul adolescentei Dora), dar şi o iniţiere în lumea stranie a poeziei (e un fervent cititor al poetului Vasile Singurătate şi un contemplator al statuii sale din oraş). „Pieile“ sînt, în ce le priveşte, metamorfozele succesive ale bărbaţilor şi femeilor (deşi metamorfozele feminine sînt diferite de cele ale bărbaţilor) şi seamănă întrucîtva cu „exuviile“ Simonei Popescu. Avem de-a face cu o proză metafizică şi autoreferenţială în acelaşi timp, cum ne-a obişnuit scriitorul, o proză romantică, ce vorbeşte despre eul-conştiinţă a lumii, despre eul expandat, micro- şi macrocosmos, viaţă şi moarte, cunoaştere totală (femeie‑bărbat-copil-adult-bătrîn, androgin etc.).
Vechi şi nou deopotrivă, volumul de proză scurtă Melancolia reprezintă un tur de forţă stilistic (primele două poveşti sînt cele mai frumoase) şi îl reconfirmă pe Mircea Cărtărescu drept unul dintre marii noştri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului şi ai visului, ancorat într-o solidă tradiţie autohtonă – Eminescu şi Eliade –, dar şi în cea europeană a romantismului, la care se adaugă imageria de tip postmodern (sprijinită pe biologie, fizică, matematici şi alte ştiinţe avansate; cu menţiunea că aici apar şi obiectele vechi şi demodate de tip steampunk).
Matrial preluat de pe www.observatorcultural.ro
