Observator Cultural: Un dialog cu Péter Nádas

(Articolul poate fi citit în Sala de lectură în numărul 1320 din 2 - 8 septembrie 2026 al revistei Observator Cultural)

Péter Nádas a murit, pe 26 august, la vîrsta de 83 de ani. Prozator, dramaturg, eseist și jurnalist, Nádas a construit o operă monumentală în care se împletesc memoria individuală și confruntarea cu trecutul recent – în primul rînd, cu experiența dictaturii. Romane precum Sfîrșitul unui roman de familie, Cartea memoriilor sau Povestiri paralele l-au impus drept unul dintre cei mai importanți scriitori europeni ai generației sale. 
În ianuarie 2008, aflat la București cu prilejul premierei spectacolului Înmormîntarea, regizat de László Bocsárdi după scrierile sale, Péter Nádas a fost prezent în redacția revistei noastre la o discuție amplă despre literatură, despre viața sub dictatură și despre fragilitatea instituțiilor democratice și a libertății redobîndite atît de greu în Europa de Est. Au participat la această discuție Carmen Mușat, Arina Petrovici, Cristian Cercel și Ovidiu Șimonca. Traducerea acestui interviu colectiv a fost realizată de Anamaria Pop. 
Reluăm acest dialog (publicat inițial în numărul 406 al revistei, din 17 ianuarie 2008): dincolo de valoarea lui documentară și de portretul unui scriitor aflat atunci la vîrful carierei, multe dintre chestiunile discutate atunci, în urmă cu aproape două decenii – libertatea, democrația, instituțiile puterii și tentația autoritară –, rămîn, și azi, de o stringentă actualitate…

Ovidiu ȘIMONCA: Ați asistat la premiera piesei Înmormîntarea. Cum vi s-a părut spectacolul de la Teatrul de Comedie, pus în scenă de Lászlo Bocsárdi?

Părerea mea este că a fost un spectacol perfect. A fost palpitant să urmăresc premiera. Prin jocul actorilor, spectacolul se îndepărtează de textul meu, dar și revine la text, întotdeauna. Intenția spectacolului a fost tocmai aceasta: regizorul să-și muleze concepția lui teatrală și regizorală pe două caractere actoricești foarte diferite, dar aflate în dependență. Actorii din spectacolul bucureștean nu imită, ci joacă, trăiesc, mi-a plăcut foarte mult jocul lor. 

O.Ș.: Care a fost istoria acestui spectacol, cînd ați știut că Bocsárdi va pune în scenă acest spectacol în România?

Nu ne-am întîlnit înainte. A fost ideea regizorului de a monta o piesă pe care am scris-o. Nu ne-am văzut pînă la premieră, am vorbit doar la telefon. Nu ne-am cunoscut personal, nu i-am văzut spectacolele, dar prietenii mei mi-au vorbit la superlativ despre montările lui. Un dramaturg nu are altă treabă decît să se bucure cînd un teatru și un regizor vor să-i joace o piesă. Restul ține de măiestria regizorului și a actorilor.

O.Ș.: Știți care a fost motivația regizorului Bocsárdi de a alege textul dvs.?

Nu. (Traducătoarea piesei, Anamaria Pop, adaugă: „Pentru mine, ca traducătoare, textul a fost fascinant. Eu știam spectacolele lui Bocsárdi. M-am întîlnit cu el astă-vară, la Sfîntu Gheorghe, cînd i-am dat traducerea. Bocsárdi mi-a spus că înmormîntarea este, din studenție, piesa lui preferată, și de atunci dorea să o pună în scenă, cu toate că el nu se prea atinge de contemporani”). Vineri seara, după premieră, Bocsárdi mi-a spus că îl interesează traducerea celei de-a doua piese din această trilogie, care se numește Curățenia. În ungurește, toate cele trei piese încep cu T: Temetés/ Înmormîntarea, Takarítás/ Curățenia și Találoznáz/ Întîlnirea. Curățenia are mult mai mult story. Înmormîntarea este cea mai „dezbrăcată“. Curățenia este prima piesă din trilogie, acolo există epic, dar e complet altfel decît concepția clasică despre acțiunea dramatică. Întîlnirea este o piesă muzicală, nu e un musical, dar se vorbește cîntînd: sînt cinci personaje, doi actori și trei muzicieni. În Înmormîntarea, totul e golit, dezbrăcat, actorii sînt despuiați de mijloacele scenice pe care s-ar putea sprijini. 

Carmen MUȘAT: Rămîn doar cu vocile lor, cu corpurile lor, cu gesturile lor.

Și de haine sînt despuiați. Pînă la urmă, sînt în „uniformă“, o „uniformă“ care nu-i mai diferențiază. Conform indicațiilor din manuscris, n-au păr, au o tichie care le acoperă capul. 

C.M.: Diferența vine din interior, din atitudine.

Așa este, nu m-au interesat costumele, decorul, ci lumea interioară a personajelor.

 

Piesele mele s-au jucat în poduri și pivnițe

Arina PETROVICI: În piesa muzicală, în Întîlnirea, se mizează pe ritmurile muzicale ale cuvintelor?

Mă interesează forma muzicală a cuvîntului, forma muzicală a limbii materne, forma muzicală a limbii că noțiune. Nu atît conținutul semantic, cît forma muzicală caut să o descopăr. Asta e obsesia mea. În privința muzicalității limbii maghiare, există două căi de a descoperi substratul muzical, relația muzicală între cuvinte. Prima cale – ritmul specific, particular, al actorului față de limba maternă. A doua cale – ritmul specific al unui personaj-actor la o situație creată. Obligația mea ca scriitor este să explorez ritmul specific al personajului și ritmul situației respective și să găsesc o rezolvare lingvistică din punctul de vedere al limbii materne. 

O.Ș.: Cele trei piese care alcătuiesc trilogia sînt publicate între anii 1977 și 1980. A fost vreo problemă cu cenzura?

Totdeauna, cu tot ce am scris eu au fost probleme fundamentale cu cenzura. În primul rînd, nu s-au putut juca în teatre mari. Cînd s-au jucat, reprezentațiile au fost în poduri, pivnițe, studiouri și cu un număr restrîns de spectatori. Ziarele n-au avut voie să scrie despre spectacolele mele, televiziunea și radioul n-au avut voie să transmită vreo consemnare despre piesele mele jucate. Eu n-am putut să dau nici un interviu, era exclus orice interviu. Nici regizorii care s-au încumetat să pună în scenă piesele mele n-au putut să spună nimic în presă. A fost canalizată această acțiune spre îndepărtarea mea, spre marginalizarea mea. Am putut fi jucat… Nu au vrut să facă din mine și din textele mele un martir, dar prezența mea pe scenele maghiare era foarte, foarte limitată. Una dintre cele mai mari actrițe din Ungaria s-a luptat și a reușit să interpreteze rolul principal din piesa Întîlnirea. A fost prima dată cînd s-a permis ca piesa să fie jucată nu într-un studio, ci într-o sală normală. Numai că balcoanele au fost închise, nu s-a permis prezența spectatorilor, iar piesa a fost jucată numai de la ora 23.00. 

O.Ș.: Cum vă explicați acest paradox? Să fii jucat, dar puțin, controlat, fără să se permită vreo știre în presă?

Este un specific al istoriei din Ungaria. Pornește direct din Revoluția din 1956 și a avut și consecințe pozitive, și consecințe negative, pe toată perioada comunistă. De exemplu, o dictatură de tip Ceaușescu n-ar fi fost posibilă în Ungaria. O dictatură ceaușistă, care să fie încercată în Ungaria, ar fi fost respinsă imediat, n-ar fi avut nici o șansă să reziste. S-ar fi declanșat imediat o revoluție!… În Ungaria, întotdeauna cu acceptul Moscovei, nemulțumirea a fost canalizată, a fost foarte bine ținută în mîini, strunită, era o nemulțumire controlată.

C.M.: În același timp, în Ungaria a existat întotdeauna o atitudine a multor intelectuali, o atitudine foarte apăsată și foarte critică.

Aceasta a fost o atitudine care își are rădăcinile încă din monarhie. Probabil că acolo s-a conturat această atitudine. Monarhia a avut o poziție predominantă, dar a avut și dușmani, a existat o mișcare de independență, de refuz al monarhiei. Din punct de vedere intelectual, mișcarea de independență a fost puternică: se baza pe Revoluția Franceză și pe ideile Iluminismului. Ideile Revoluției Franceze au fost prezente în toată mișcarea europeană intelectuală și au ținut în priza aceasta mișcarea intelectuală. Iar în comunism, această mișcare contestatară a fost prezentă în toți anii de evoluție a sistemului.

 

Haosul intelectual din Ungaria

C.M.: Nu era și o problemă de libertate interioară a scriitorilor maghiari, a intelectualilor maghiari? O libertate intelectuală asumată și afirmată. Și acum există o atitudine critică a intelectualilor maghiari din Ungaria.

Libertatea interioară este fundamentul. Fără libertate interioară nu există cultură. Cel mai bun exemplu este Witold Gombrowicz, este un exemplu „de școală“. Pentru Gombrowicz, problema cea mai importantă a fost următoarea: cea mai mare mișcare de independență depinde de independența fiecăruia, a individului. Individul și libertatea lui interioară preced o anumită preocupare comună. Individul este baza, el e condiția pentru o acțiune politică și socială comună.

Astăzi trăim o altă extremă, cu toate aspectele negative: o critică exacerbată. Prima impresie, acum, în Ungaria, este a unui haos: toată lumea este împotriva tuturor. E un haos. Există și un altfel de haos în Ungaria, dar acum vorbim de haosul intelectual, în care se face risipă de atacuri, de dispute sterile, prea puțin ne interesează ce s-a întîmplat în Ungaria în comunism.

C.M.: Și în România este aceeași situație, din păcate. E un fenomen ce caracterizează statele post-totalitare? Credeți că această situație este consecința refuzului de a ne asuma critic trecutul?

Elementul comun în aceste țări est-europene este lipsa unei burghezii de esență democratică. Cînd vorbim despre burghezie, aceasta este prea puțin consolidată. Absența burgheziei pare să fie un fatum – dar nu este. O explicație pentru firava burghezie este lipsa de continuitate a dezvoltării urbane. 

 

Inexistența burgheziei duce la absența memoriei

C.M.: Nu cumva totul derivă dintr-o patologie a memoriei?

Nu. Cred că patologia memoriei e mai degrabă consecința. Inexistența burgheziei, care are întotdeauna repere și tradiție, duce la absența memoriei sau la deformarea acesteia. Dacă eul este tot timpul subjugat de ceva care se află mereu în afara eului, atunci memoria trebuie ștearsă sau recanalizată spre un scop dinainte stabilit. Apare dedublarea – în public apare o persoană, dar acea persoană este alta acasă, în cerc restrîns. Memoria individului dedublat este tot timpul ștearsă sau restructurată.

C.M.: Această funcționare deficitară a memoriei – perpetuată și astăzi – este o consecință a sistemului în care am trăit, cînd ne ascundeam, cînd ne dedublam? 

Da. Numai că nu știu cine a fost mai devreme: oul sau găina? Nu știu dacă această patologie a memoriei a apărut pentru că burghezia a fost prea puțin dezvoltată sau dacă regimurile politice au înfrînat această dezvoltare. Probabil că răspunsul este undeva la mijloc. M-ar interesa o analiză comparativă. Într-o altă parte a Europei, burghezia a funcționat. Dacă n-ar exista logistica engleză, franceză, germană – vedem tot timpul că există și altceva, tot timpul ne este „dor“ de ceva, după care tînjeam în comunism –, poate că ni s-ar părea totul aparent normal, ne-am mulțumi să nu ne amintim sau să ne amintim vag și distorsionat.

 

Marea problemă: populismul înaintea instituțiilor

Cristian CERCEL: Credeți că absența burgheziei e și motivul pentru care sistemul totalitar comunist a avut un atît de mare succes? 

Da, așa este. Pe de altă parte, aceste sisteme totalitare pot funcționa prin voința dictatorului, care nu este împiedicat în planurile sale. Absența burgheziei permite dictatorului să se prezinte ca salvatorul lumii, cel care scoate lumea din haos. După ce dictatorul sau sistemul au fost înlăturați, le-a fost lesne altor persoane să rîvnească la puterea economică. În momentul de față, dacă luăm ca exemplu situația Ungariei și situația României, în interiorul Uniunii Europene, se pune marea întrebare istorică: în cazul globalizării poate exista o acaparare frauduloasă de capital? Vorbesc de avere. Poate globalizarea să împiedice hoția? 

După căderea Zidului, în Ungaria și în România a început acumularea de capital. E un proces concret și continuu. Uneori, această acumulare de capital s-a făcut în detrimentul statului și în detrimentul săracilor. Persoane particulare și partide politice au început să devasteze visteria în detrimentul săracilor. Acești „pioni“ nu sînt competenți, dacă îi judecăm din perspectiva globalizării. În lipsa unei burghezii naționale, nici partidele nu pot să funcționeze cum trebuie.

C.M.: Vorbim – în cazul Ungariei și al României – de state cu o democrație mai slabă sau mai puternică, dar sînt democrații. Și constatăm ruptura dintre cîțiva bogați și restul populației. Pot instituțiile statului de drept să oprească acumularea frauduloasă de capital sau alunecarea spre dictatură? 

Discuția implică mai multe straturi. Prima problemă este relația dintre capitalism și democrație. Ținînd seama de exemplul unor state ale Europei, dar privind și la evoluția din America de Sud, putem descoperi o funcționare a capitalismului în absența democrației. Situația este valabilă și pe termen scurt, și pe termen lung. Din acest punct de vedere nu ne putem face nici un fel de iluzii. Și nici nu putem să hrănim masele cu iluzii. 

În Franța, Anglia, dar mai cu seamă în Olanda sau Suedia, democrația și capitalismul funcționează bine, și împreună sînt o consecință firească a istoriei acestor țări: au existat acte legislative care au fundamentat prezența democrației și a capitalismului. Aceste țări, datorită legislației, nu vor merge spre dictatură, ci spre negociere. 

Un alt strat pe care trebuie să-l avem în vedere este cel al instituțiilor democratice. Nu se poate imagina o instituție fără decizii personale. Dar, în momentul în care o persoană se ridică deasupra instituției în care lucrează, pentru a lua o decizie în mod arbitrar, în acel moment acea instituție nu mai funcționează. În fața acestor popoare, a ungurilor, a slovacilor, a polonezilor, a românilor, există această mare problemă, ca populismul, promisiunile care nu pot fi onorate să stea deasupra instituțiilor. Dacă populismul se ridică deasupra instituțiilor, ajungem la ruptura dintre bogați și săraci. Averile cresc, iar poporul este amețit de populisme. Sper să se împiedice alunecarea spre dictatură: favorizat de populism, se ajunge la dictatorul care restructurează instituțiile conform concepțiilor sale unice.

 

Rădăcinile comune ale Europei și fursecurile

C.M.: Există, acum, în Ungaria, persoane care să pledeze în favoarea unui partid unic sau a superiorității sistemului dominat de un partid majoritar?

Da. Există inclusiv mișcări anticonstituționale. Sînt mișcări de calibru mic, dar nu le-aș considera neînsemnate. Mișcările acestea anticonstituționale se întăresc reciproc, se fortifică, cu cît numărul lor e mai mare. Trebuie să ne fie teamă, să ne punem un mare semn de întrebare și de exclamare dacă aceste mișcări se înmulțesc și se fortifică, depinzînd unele de altele. 

C.M.: În România, o asemenea idee, de întărire a unui singur partid, care să devină dominant, este susținută de președintele Băsescu și de consilierii săi. 

Asemenea pericole există și în Ungaria. În cele mai recente articole ale mele am criticat destul de dur cîteva decizii ale Curții Constituționale care sînt anticonstituționale. 

Deasupra Curții Constituționale ungare este Curtea de la Strasbourg. În situația actuală, președintele țării și membrii Curții Constituționale au un foarte mare rol. Dar și ei au fost socializați în dictatură. Ca atare, acești oameni, care s-au născut în dictatură, au o problemă; de fapt, liderii Europei de Est au o problemă în comparație cu Europa Occidentală. De multe ori, în Ungaria, consilierii nu-l ridică – prin sfaturile pe care le dau – pe un politician, ci îl trag înapoi. În democrațiile consolidate, politicienii care funcționează bine au consilieri de mare valoare. Consilierii au o viziune amplă asupra problematicii, uneori consilierul e „mai deștept“ decît politicianul respectiv și știe să canalizeze decizia spre o direcție bună. Instituțiile și consilierii îl susțin pe un politician, pe un președinte de stat, spre exemplu, nu-l lasă să alunece. În democrațiile tinere, oamenii politici derapează ușor, fără să fie preveniți de consilieri. Chiar și atunci cînd politicianul este un om talentat – consilierii îl trag în jos. 

C.M.: Asta se întîmplă nu doar cu consilierii funcționari de stat, ci și cu toți cei care îl înconjoară pe un om politic. În general, există o predispoziție de a lăuda, suita face mult rău prin laude deșănțate, prin partizanatul sufocant. Politicianul își pierde controlul, nu ia cele mai inspirate decizii. 

Eu sînt un mare admirator al Revoluției din România din 1989. A fost pentru prima oară în viața mea cînd am fost nemaipomenit de entuziasmat, de înflăcărat. Dar am fost entuziasmat și în timpul Primăverii de la Praga, din 1968. De asemenea, m-am bucurat cînd s-au produs schimbările de la Varșovia, „masa rotundă“ care a dus la alegeri libere și la schimbarea regimului. M-am entuziasmat și cînd s-au produs schimbări în Ungaria. Toate aceste schimbări au fost posibile pentru că un sistem mondial, cel comunist, a sucombat. În aceste situații pe care le-am enumerat, nu mișcarea democratică din acele țări a generat democrația, ci un vid imens. De la căderea regimului comunist există un deficit din punctul de vedere al democrației. Aceste țări, România, Polonia, Ungaria, se luptă de la căderea comunismului să facă mai multă democrație. A sucombat un sistem mondial, democrația n-a fost substitutul imediat. 

A.P.: Asta înseamnă că democrația nu e exportabilă? Americanii nu pot exporta democrație în Irak?

Nu sînt specialist în problemele Irakului, dar probabil că nu. Aici, în Estul Europei, este o altă situație. Conștiința europeană este una colectivă, rădăcinile sînt aceleași, chiar dacă, pentru o perioadă de timp, a existat Cortina de Fier. De exemplu, și la Paris, și la Budapesta și, iată, la București, sînt aceleași fursecuri. Mănînc cu voi aceleași fursecuri pe care le-am servit la Paris sau la Budapesta. Există, deci, o conștiință comună. De la Sfinții Părinți, prin Immanuel Kant, și pînă la aceste fursecuri, există niște rădăcini comune în Europa. Am fost curios să văd dacă fursecurile sînt cu alune, cum am mîncat în altă parte a Europei. Acum m-am liniștit: sînt cu alune, sînt delicioase. 

 

Am decis să mă autoexilez și să plec din presă

O.Ș.: Domnule Nádas, cînd au început problemele dumneavoastră cu sistemul comunist?

Primul meu text a apărut în 1965, într-o revistă. A doua zi după ce a apărut acel articol, am fost interzis. M-am luptat să public în continuare, dar lupta mea n-a dus la prea multe rezultate. Primele două volume au apărut greu: Biblia și Jocul de-a căutatul cheilor. Atunci au intervenit evenimentele din 1968. Eu eram ziarist, după ce fusesem fotoreporter. 

C.M.: Știu că ați renunțat, după Primăvara de la Praga, în 1968, să mai fiți ziarist. De ce?

Erau foarte multe probleme. Eu am decis să mă autoexilez, să ies din această societate și să părăsesc meseria de jurnalist. Atunci m-am hotărît că nu voi practica acest gen de jurnalism. În concepția mea, acel mod de a face jurnalism a fost o totală minciună sau o trecere sub tăcere a unor lucruri. Problemele pe care le aveam ca jurnalist nu erau neapărat morale. Erau suferințe fizice. De exemplu, mergeam acasă de la o ședință de redacție, unde împărțeam sarcinile între noi, redactorii, și mă așezam într-un fotoliu adînc. În fotoliu stăteam ca un bătrîn neputincios, priveam în gol ore în șir. Nu știam a doua zi cum o să-mi fie viața. Îmi era teamă că a doua zi iarăși voi face lucruri incompatibile cu mine. Eram într-o stare depresivă atît de profundă, încît au urmat săptămîni în șir cînd nu mă puteam ridica din pat. Atunci m-am decis să plec din presă. În urma acestei decizii, în 19 august 1968, am plecat într-un concediu pe care, apoi, l-am prelungit definitiv. Am plecat pe o mica insulă de pe malul Dunării, lîngă Budapesta. Doream să mă refac. În 21 august 1968, deasupra acelei mici insulițe zburau avioanele Tratatului de la Varșovia care se duceau să invadeze Cehoslovacia. Atunci am decis să plec definitiv din presă. 

O.Ș.: Cît timp ați fost fotoreporter și redactor?

Din 1961 pînă în 1968. 

C.M.: Ceea ce ați povestit înainte legat de răul fizic pe care îl resimțeați cînd lucrați în presă mă duce cu gîndul la structura romanelor pe care le-ați scris. Am citit Sfîrșitul unui roman de familie și Apocalipsa memoriei. E vorba de o relație foarte strînsă între structurile istorice și corporalitate. M-a frapat această similitudine care există între romanele lui Péter Nádas și scrierile lui Gheorghe Crăciun, mai ales romanul Pupa russa. Tema istoriei care trece prin trupuri. 

Sînt de părere că relația este de la istorie la persoană sau personaj. Am reușit să decodific răul fizic, starea de sfîrșeală pe care o trăiam, pornind de la evenimentul istoric sau personal. În romanele mele și în piesele de teatru, apare această relație dintre politic, reprezentat de dictaturile politice, și trupuri. Mi-am închipuit o situație din vremuri extreme: în timpul actului sexual se resimt lumile exterioare. Am vrut să scriu despre cum pătrunde exteriorul peste momentul culminant de amor. M-a interesat această relație, acest drum al istoriei prin trupuri și intimitate, cum pătrunde istoria pînă în locurile cele mai intime ale individului. 

Eram considerat ambasadorul lui Djilas la Budapesta.

C.C.: Revin la articolul dumneavoastră din 1965. Ce era atît de subversiv încît ați fost interzis a doua zi?

Am publicat un fragment dintr-o carte pe care o scriam, despre relația dintre o familie de funcționari comuniști și servitoarea lor. E vorba de o tînără servitoare venită din provincie la Budapesta, la această familie de funcționari comuniști. Descriam conflictul dintre clase. În proza maghiară sînt numeroase povești despre servitorime, despre servitori și servitoare. Atunci apăruse – de unde puteam eu să știu? – la Belgrad cartea lui Milovan Djilas, Noua clasă: o analiză a sistemului comunist, care vorbea despre clasa de privilegiați, clasa nomenclaturii de partid. 

Dar eu nu citisem cartea, n-aveam legături cu Djilas. Șeful culturii din Ungaria, un tip paranoic, m-a acuzat că introduc în Ungaria tezele lui Djilas, că fac import de revizionism iugoslav în Ungaria. El era convins că eu sînt ambasadorul lui Djilas la Budapesta. El „m-a ras“ din rîndul celor vii, mi-a interzis publicarea și am fost declarat persona non grata. Față de această situație eu am protestat, eram tînăr și energic, în momentul în care tipul respectiv urla la mine, eu urlam mai tare decît el. La un moment dat, a schimbat tactica, încercînd o apropiere, o împrietenire cu mine. Eu am refuzat. M-am comportat cum se comporta un om normal în fața ticăloșiei. Această treabă nu se obișnuia în dictatură, înfruntarea, disprețul față de cei proști și paranoici. Așa m-am exilat din literatura maghiară. Împreună cu un grup de prieteni am înființat o revistă. Imediat au început cercetările polițienești. Eram socotiți uzurpatori, că am complotat împotriva statului. Revista a avut o scurtă perioadă de apariție. Consecința: am mai fost „ras“ încă o dată. Asta e istoria scurtă și plictisitoare a vieții mele. 

O.Ș.: Cînd ați ieșit din presă, din ce v-ați asigurat existența?

Foarte greu mi-a fost. N-aveam locuință, n-aveam serviciu. Am părăsit Budapesta. Am închiriat o casă țărănească în provincie. O cămară mi-am amenajat-o ca baie – baia mea consta dintr-un lighean. Iar țărăncile de peste drum au descoperit foarte repede că „junele zîmbitor“ – așa eram numit – n-are ce să mănînce. Timp de doi ani, țărăncile din sat mi-au adus mîncare, în funcție de anotimp. Dacă era fasole verde, mîncam și eu fasole verde, dacă mîncau mazăre, aveam și eu mazăre. Uneori, mîncam doar cartofi zile în șir. Nu era nici o deosebire între mine și ele. Dar nu puteam trăi așa la nesfîrșit. Prietenii mei mi-au găsit diferite munci, lucram în serviciul de ajutor social. 

C.C.: În aceste condiții, n-ați avut vreun moment intenția să faceți pași de apropiere spre regim? N-ați avut tentația compromisului?

Nu. La un moment dat, datorită unei situații de familie, ar fi trebuit să plec la Roma. Îmi doream și am solicitat pașaport. Am fost chemat la Direcția de pașapoarte. În încăpere erau doi bărbați. Am intrat în încăpere. Unul dintre bărbați a închis cu cheia ușa pe dinăuntru. Probabil că era un gest de atenționare, ca să știu unde mă aflu. Unul dintre cei doi bărbați a încercat să mă șantajeze. Din discuție a reieșit că scrisorile mele de amor mi-au fost deschise. Erau scrisori în germană, corespondență cu o prietenă. Traducerea era execrabilă, mi s-au citit fragmente. Obiectul șantajului a fost următorul: conținutul acestor scrisori va fi adus la cunoștința soției mele. 

O.Ș: Ce vă cereau în schimb?

Să primesc pașaportul și să fac un raport despre vizita mea la Roma. Să le fiu turnător. Am refuzat. Apoi mi-au spus că ei știu că sînt un mare scriitor și că ar trebui să-mi apară cărțile. Ei ziceau că e scandalos că nu-mi apar cărțile. Îmi promiteau că au să intervină pentru mine ca să-mi public cărțile. La fel – doreau să le fac rapoarte, informări despre lumea scriitoricească, așteptau o relație de colaborare. Am refuzat. 

O.Ș.: Și atunci a intrat în funcțiune șantajul cu scrisorile de amor, s-au dus cu scrisorile la soția dumneavoastră?

Acel șantaj nu putea acționa. Soția mea nu-mi era încă soție, nu eram căsătoriți încă. Iar despre relația ce răzbătea din scrisori soția mea știa. Chiar dacă ar fi aflat despre conținutul scrisorilor, soția mea nu ar fi fost surprinsă, știa, îi povestisem. Așa că eu mă simțeam tare în acea discuție. În final, eu i-am amenințat pe cei doi: le-am spus că ei cred că nu voi primi pașaport, dar eu voi primi. Era o amenințare zadarnică, n-aveam nici o relație în structurile comuniste care să-mi dea pașaport. Mai mult, după ce ei mi-au cerut confidențialitate asupra celor discutate, eu am vorbit cu toți prietenii. Cînd am ieșit din clădire, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă opresc la primul telefon public, mă puteau vedea pe geam, și i-am telefonat celui mai bun prieten al meu zicîndu-i că m-a anchetat Securitatea. 

O.Ș.: Pașaport ați primit?

Nu, n-am primit. În Ungaria a fost un alt tip de Securitate decît în România. Nu m-au bătut, au încercat să mă atragă.

 

Turnătorul a fost decapitat

C.M.: Eu cred că Securitatea din Ungaria, dar și cea din România se temeau de oamenii liberi. Dumneavoastră, în anchetă, v-ați comportat ca un om liber. 

Eu am interpretat rolul tîmpitului. Le spuneam: dacă sînteți atît de bine informați cu privire la persoana mea, știți și că eu scriu absolut totul și că voi consemna și această întîlnire în jurnalele mele. Ei îmi cunoșteau și manuscrisele nepublicate, îmi percheziționaseră casa. Tot timpul întrebam: de ce să vă dau rapoarte despre ceva despre care am să scriu oricum în lucrările mele? Atitudinea mea era atît de obraznic de serioasă și de gravă… Tot timpul spuneam că nu am secrete, un scriitor nu are secrete. Cred că am fost destul de convingător că nu sînt apt pentru acest rol de turnător. 

O.Ș.: Revista noastră a publicat textul dumneavoastră Bietul, bietul nostru Sascha Anderson, cu ecouri numeroase în România, dacă ar fi să amintim doar Dilema veche. Sascha Anderson era un turnător în fața căruia nimeni nu și-a pus lacăt la gură. Părea un rebel, un tip care cînta rock, dar care își turna toți prietenii. Prin textul dumneavoastră s-a văzut amploarea ticăloșiei. 

În istoria maghiarimii, exista o pre-imagine a lui Sascha Anderson. La sfîrșitul anilor 1700, monarhiei austro-ungare îi este teamă de Revoluția Franceză. Șeful poliției îl angajează pe un anume Ignat Martinovici, care era călugăr. Este însărcinat să dea informații despre acele cercuri intelectuale care au legătură cu Parisul. Acel călugăr își rezolva atît de bine sarcina, este extrem de creativ, încît fondează o societate secretă care să militeze pentru ideile Revoluției Franceze. În acest mod, el are evidența tuturor celor ce se opun monarhiei și raportează permanent acest lucru poliției imperiale. În final, toți sînt arestați și li se intentează proces pentru acțiune împotriva statului. Ca să nu iasă la iveală, turnătorul este decapitat și el. 

C.C.: S-a schimbat ceva în practica turnătoriei?

Personaje de tip Sascha Anderson au existat o puzderie în Ungaria. Cu asemenea personaje a fost decapitată crema intelectualității maghiare din vremea comunismului. Sascha Anderson, un tip charismatic, aparent un rebel, un om care sfida regimul, era în slujba regimului și oferea date extrem de prețioase despre nemulțumirile elitei. 

De două luni și jumătate scriu o nouă carte și citesc în arhivele de la Budapesta cîte opt-zece ore. Propriile dosare nu le-am găsit, dar citesc altfel de documente despre felul în care trebuia atras un turnător. Relația între poliția secretă și turnători se baza pe două tipuri de turnători: cei care se angajau voluntar, veneau din proprie inițiativă să toarne și cei care erau șantajați și obligați. În cazul șantajului, una dintre metode era că, dacă nu reușeau foarte repede să îl atragă pe turnător, atunci porneau un proces împotriva lui. Interesant era că poliția secretă avea, în regulamentul interior, ca obiectiv atragerea unor oameni plăcuți, frumoși, charismatici, care să facă o bună impresie în public. De oameni de genul acesta aveau nevoie. Practic, securiștii făceau selecție pe baza unui sistem estetic. Cînd era vorba de turnători voluntari, exista și o cauză a turnătoriei. Cauza cea mai primitivă era un venit material. 

 

Nimeni nu are trecut

O.Ș.: Erau și turnători din convingere?

Da, am văzut dosarul unui turnător din convingere. Acest individ dorea să reformeze sistemul lui Janos Kadar. Turnătorul era convins că Janos Kadar era un revizionist care a trădat clasa muncitoare.

O.Ș.: Cei care v-au anchetat și alții asemenea lor, ofițerii, pot suporta consecințe juridice, pot să fie cercetați de justiție pentru acțiunile din vremea comunismului?

Nu, pentru că în Ungaria schimbarea de regim a fost pașnică. S-a căutat să nu existe o continuitate juridică între dictatură și democrație. A fost o reformă a Constituției, a instituțiilor, nimeni nu poate fi tras la răspundere dacă a făcut o porcărie în comunism. Nu poți, pentru democrație și în numele democrației, să pui în aplicare legi retroactive. Acesta a fost unul dintre marile prețuri ale faptului că în Ungaria a fost o „revoluție de catifea“. Nimeni nu are trecut, toată lumea are prezent, fapt care arată vulnerabilitatea democrației. Iar toți membrii vechiului regim au avut privilegii și șanse mult mai mari la privatizare. Din start, ăștia aveau șanse mai mari. Așa a ajuns Partidul Socialist, continuatorul Partidului Comunist, mai în față, spre nemulțumirea opoziției conservatoare.

 

Cărți de Péter Nádas disponibile în biblioteca noastră: