Rainer Maria Rilke: Cântece cu îngeri
Joi, 18 decembrie 2025
Material preluat de pe: bookblog.ro
„Mereu e lume și niciodată un nicăieri fără nimic.”
Mi-am adus aminte zilele trecute de acest vers și nu mai știam cine l-a scris. Tot căutând prin bibliotecă și răsfoind mica cărticică de poezii l-am aflat. Căutatorul și lucrul căutat s-au regăsit. Versul face parte din A Opta Elegie. Totuși, ce înseamnă?
Creația a început odată cu Porunca: „Să fie!” („Kun!” în arabă). Și a fost. Fiind o posibilitate de manifestare a Ființei, ea nu putea să nu fie. Dar creația nu a avut doar un punct primordial, ea s-a repetat și se repeta în fiecare clipa. Toată creația are o ordine și o lege, nimic nu poate să nu fie necesar în economia divină”. Rilke a intuit acest lucru, Nichita, Trakl la fel.
Versuri exprimând clar un surplus de intuiție intelectuală abundă la Rilke:
„Să nu încerci viața s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare
și fiecare zi s-o începi ca un copil, ce pe cărare,
primește darul, numai floare
al adierilor ce trec”
Să fii în lume, fără să fii al ei, spun înțeleptii Islamului. Dacă ești un simplu călător, ținând doar drumul drept, călăuzit fiind de înălțimi, nu te poți pierde pe cale. Starea de copil, chiar dacă pierdută în timp, poate fi păstrată în suflet.
„Și atunci știu că nimic nu moare,
nici o rugă și nici o mișcare”
Intrăm aici în simbolistica gestului. Orice gest al nostru (desigur, făcut cu intenție) este o laudă la adresa Creatorului. Acesta este și sensul liturghiei: a repeta cele veșnice în cele trecătoare. Împlinirea gestului nu are rezultat aici, el se desfășoară invizibil în sus, în Eternitate, de unde se reîntoarce sub forma binecuvântărilor.
Credința în ideea lui Rilke este cea care se poate găsi în natură, în contemplație și mirare:
„Toți cei ce te caută, te-ncearcă pe tine
Și cei ce te află, te leagă pe tine de chip și de gest.
Eu însă vreau să te pot pricepe, cum te pricepe și glia
Când pârguirea-mi începe, împărăția-ți e-n pârg.”
„Totul va fi puternic iar și mare,
Șes neted, ape-adânc unduitoare,
Uriași copacii, zidurile scunde,
Și-n vai, la chipuri, felurit și tare,
Neam de plugari și de ciobani, oriunde.
Nu temple care-l strâng pe Domnu-n fiare,
Ca pe un fugar, și-l plâng în gura mare,
Ca pe o jivină prinsă și rănită, -
Ci oase ce-l primesc pe cel ce bate,
Și-un simțământ de-ofrande nesecate,
În noi și-n orice faptă săvârșită”
Să fie nostalgia singurul gest metafizic total? Rilke se pare așa ne spune.
Recomand poeziile lui Rilke în momentele de solitudine și visare, atât de necesare azi. Mereu e lume și niciodată un nicăieri fără nimic.
