Tatiana Niculescu: Nepovestitelor iubiri

O povestitoare de la Dumnezeu, desfăcând firul în patru fără a pierde firul narațiunii, care pornește de la un firicel de apă pentru a se desface în mai multe brațe, revărsându-se pe final într-un soi de ecosistem narativ cât delta Dunării, această nemaipomenită Tatiana Niculescu, autoarea Nepovestitelor iubiri, Humanitas, 2024, a căror realitate „se bazează pe povestirea lor filtrată de amintiri, dorințe ori distilări sentimentale ulterioare”, scrise fiind „așa cum mi-am închipuit eu că s-au petrecut”, ceea ce n-o va împiedica să-și subintitulează cartea 7 minibiografii sentimentale.

De la Nicolae și Mathilde: O iubire interzisă (capodopera volumului, alături de Neaca și Dimitri: Amor basarabean cu năbădăi) la Flora și Samuel: Povestea uluitoarei doamne Baker, totul este învăluit în taină; abia dacă protagonista/naratoarea franțuzoaică, de meserie antropolog, rostește: „Ceva însă mă împingea să citesc cărți despre secrete de familie, despre dureroasa conspirație a tăcerii care se așterne uneori peste evenimente neprevăzute, peste greșeli sau peste răni sufletești niciodată împărtășite”, că s-a și pomenit cu un ditamai pachet de scrisori (și încă, în română!) rămase de la bunică-sa Mathilde, iar de-aici încolo, vorba vine, nebănuite sunt căile Domnului: „Mă aflu de o viață pe urmele a tot felul de relicve și secrete de familie, pe toate continentele și în tot felul de culturi, și abia acum aflu despre cultul ortodox al morților. Care s-ar părea că are legătură cu familia mea. (...) O fi venit vremea să-mi cunosc morții”. Iar când ajunge să-i și cunoască, toată viața i se dă peste cap, căci „unchiul își iubise nepoata, nepoata își iubise unchiul, avuseseră împreună un copil, pe mama”; or, imaginația naratoarei face restul, și încă – cu panaș, en beauté: „Acolo, pe deal, sub stele, în mirosul strugurilor copți, pe iarba răcoroasă dintre rândurile de viță-de-vie, îi vedeam: unchiul și ea, nepoata lui, se pierdeau în mângâieri, uitau de ei amețiți de mustul care avea să iasă în curând de sub teasc, înnebuniți de dorință, nestăpâniți de nici o lege, sălbătăciți de același sânge care le curgea prin vine și care înfrângea orice stavilă. (...) Două corpuri într-o singură ființă, aceeași ființă în două corpuri, același sânge” (Nicolae și Mathilde: O iubire interzisă).

Nu doar „mirosul strugurilor copți”, sub clar de lună, îmbie la mângâieri; și o sudalmă – „Cozonacii mamei ei de viață!” – poate duce la apariția unei noi vieți, ceea ce se și întâmplă în nuvela (cât un roman! altminteri, istoria apare, într-o altă formă, în romanul Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut) Neaca și Dimitri: Amor basarabean cu năbădăi: luat la rost de unchiul său Petre că a plecat de la nevastă, cu care nu putea avea copii: „Cum să pleci? Ai găsit pe alta? Cozonacii mamei ei de viață! Da dacă tu n-oi fi bun, mă? La asta te-ai gândit?”, de față cu soția repudiată, pe care „a pus-o să se dezbrace!”, viitorul tată se achită cu brio de datorie: „Dar uite că a mers: s-au împăcat, au venit amândoi acasă și peste fix nouă luni te-ai născut tu”. Asta face parte din legenda familiei; deja copil la bunici, naratorul asistă la plămădirea aluatului pentru cozonaci, într-o scenă de mare poezie ce-ți lasă gura apă, și care sigur l-ar fi încântat pe basarabeanul (prin naștere) Emil Brumaru: „Gulea era tânără și nurlie. Purta o cămașă de in cu motive populare pe la gât și, înainte de a se apuca de cozonaci, își prindea părul lung sub o basma pe care și-o lega în vârful capului, până deasupra cotului, iar pieptul odată i se umfla de ziceai că-i sfâșie cămașa! Parcă dospitul cozonacilor începea deja de sub ia ei. (...) Copiii n-aveau voie să asiste la frământat și se învârteau pe-afară, când la fereastră, când în dreptul ușii, ca să tragă cu urechea. Gâfâitul femeii se auzea ore în șir. Sau așa i se părea lui. Era ca un icnet de dragoste” (mă opresc aici, în speranța că v-am făcut poftă de lectură – și abia de-aici încolo urmează câteva alineate cu adevărat fierbinți).