Ziua Culturii Naționale
Miercuri, 14 ianuarie 2026
Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, biblioteca noastră vă recomandă o selecție de cărți incitante și memorabile din producția editorială românească de astăzi.
Dan-Silviu Boerescu: Mița Biciclista
Cea mai cunoscută „damă de companie” din prima jumătate a secolului trecut a fost, fără nicio urmă de îndoială, faimoasa Mița Biciclista. Născută în anul 1885 la Ditești, în Prahova, Mița, pe numele ei din acte, Maria Mihăescu, era fiica a unei spălătorese care lucra la un instalator neamț. La 14-15 ani a fost remarcată și luată cu voia ei „în începerea carierei de curtezană”, fiind, mai întâi, trimisă să învețe bunele maniere și să deprindă limbile străine de la sursă.
Ajunsă o tânăra cultă și educată la pension în străinătate, la Paris și Bruxelles, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant cu nume sonor pe Regele Leopold al Belgiei.
Reîntoarsă în țară, a devenit cunoscută drept „Mița Biciclista” în anul 1898, când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se spunea că acesta era îndrăgostit de ea, dar, pentru că îl respingea, a poreclit-o „Mița Biciclista”, vrând să-i ironizeze apucăturile sportive, neobișnuite pentru acea vreme.
O altă extravaganță de-a Miței era și scăldatul în mare în costum de baie sumar, în perioada în care toată lumea bună care mergea în stațiunea Carmen Sylva (la Eforie Sud de azi, fostă și „Băile Techirghiol-Movila”) făcea baie în public acoperindu-se cu un halat sau alte veșminte pudice.
„A fost curtată de bărbați celebri precum Nicolae Grigorescu sau Octavian Goga și chiar de Regele Ferdinand, despre care se știa că i-a făcut cadou casa care se află și astăzi în apropiere de Piața Amzei și care îi poartă și numele. Un alt rege, Manuel al Portugaliei, chiar ar fi vrut să o ia de nevastă. Dar marea ei pasiune a fost medicul legist Nicolae Minovici. Până la urmă, s-a căsătorit cu un general, pe care îl umilea constant, inclusiv trimițându-l... la cerșit pentru a-i face rost de bani. La bătrânețe, Mița Biciclista nu a mai rămas cu alte venituri decât chiria de pe urma casei dăruite de Regele Ferdinand. După naționalizarea imobilului, în timpul regimului comunist, a rămas și fără această sursă de încasări. A murit săracă, la 83 de ani, în 1968, într-o cămăruță din casa primită de la Rege...”.
Lavinia Braniște: Camping
Prinsă de douăzeci de ani între Spania și România, între un „acasă” de care e legată prin ecranul blurat de conexiunea slabă la internet și toropeala din campingul „El Titi”, care îi e deopotrivă domiciliu și loc de muncă, Sofia își plănuiește revenirea în țară. Ajunsă în pragul pensionării, ea intră într-un vârtej de amintiri, remușcări, atașamente și introspecții.
Retrospectiv, reperele vieții ei devin din ce în ce mai vagi. Limba maternă nu-i mai aparține în totalitate, pe când cea adoptivă e imposibil de asimilat, Europa și străinătatea sunt două universuri abia perceptibile, limitate la aeroporturi și la diferența de fus orar, compatrioții se fac auziți, mai mult decât orice altceva, prin postările de pe grupuri de Facebook, iar fiul ei, motivația din spatele plecării sale clandestine, pare pierdut cu mult înainte ca ea să-și fi dat seama.
Dan Coman: Enescu – Caiete de repetiții
„Cînd, seara tîrziu, se pornise ploaia, bărbatul apăruse cu cutia aceea mică în mînă, arătîndu-i-o încîntat. Am luat-o din Dorohoi, de la librăria lui Bercovici. E sîrguincios şi e un copil cuminte, o merită, a zis el. Maria s-a repezit la cutie cu praf dezinfectant şi, cu mişcări scurte, a şters vioara de opt ori. Să nu i-o dai decît mîine-dimineaţă, altfel nu doarme toată noaptea, a zis ea. Cînd a intrat să-l verifice, băiatul dormea. Dimineaţa, după ce a făcut focul în sobă, Costache a mai deschis o dată cutia, trecîndu-şi degetele peste vioara cu trei corzi – un fel de instrument de jucărie, dar un instrument perfect pentru un băiat de nici cinci ani. A aşteptat cu nerăbdare ca George să se trezească, să se spele şi să mănînce, apoi, după ce a închis fereastra şi ropotele ploii au scăzut în intensitate, a luat cutia şi i-a întins-o. Băiatul era aşezat pe scăunelul de lîngă vatră – a deschis cutia şi, după ce a privit vioara cîteva secunde, a ridicat-o şi, cu o mişcare scurtă, a aruncat-o direct în foc. Maria înlemnise în picioare, în spatele lui Costache – bărbatul rămăsese cu zîmbetul împietrit pe faţă, fără replică. Am zis că îmi doresc o vioară, nu o jucărie, a zis băiatul, ridicîndu-se calm. O vioară cu cinci strune, la care să cînt, nu să mă joc, a zis aproape şoptit, ca pentru sine, apoi a părăsit încăperea.”
Născut pe 19 august 1881, la Liveni, George Enescu a fost al doisprezecelea copil al lui Costache şi al Mariei Enescu, ceilalţi unsprezece fraţi ai lui murind la vîrste foarte fragede. Părinţii au fost excesiv de protectori cu el, ceea ce l-a împiedicat să aibă o copilărie obişnuită. Primele semne că era un copil-minune le-a dat la vîrsta de doi ani şi jumătate, cînd a început să desluşească primele litere şi cuvinte scrise. La patru ani ştia deja să scrie, să citească şi să facă operaţii matematice simple, iar jocul lui preferat era să imite perfect diferite sunete pe care le scoteau animalele. Vioara şi xilofonul au fost primele instrumente la care a văzut pe cineva cîntînd, la un bîlci, şi l-au fermecat definitiv. Cel care l-a iniţiat în tainele muzicii a fost lăutarul Lae Chiorul, care după mai puţin de trei săptămîni de lecţii a spus că nu mai are ce să îl înveţe pe băiat. La opt ani a fost admis la Conservatorul din Viena, unde au ieşit la lumină atît nemaipomenita lui virtuozitate, cît şi talentul deosebit pentru compoziţie. A urmat apoi Conservatorul din Paris şi de aici i s-a deschis drumul către cariera strălucită de compozitor, cu concerte pe cele mai mari scene ale lumii. În Franţa a fost ajutat ori de cîte ori a avut nevoie de principesa Elena Bibescu, cea care l-a îndrăgit de la prima întîlnire, iar în ţară a cucerit inima reginei Elisabeta. A trăit o fascinantă şi aproape imposibilă poveste de dragoste cu Maria Cantacuzino, cu care în cele din urmă s-a şi căsătorit. Numele lui stă acum alături de cele ale marilor compozitori ai lumii, geniul său muzical fiind recunoscut pretutindeni.
Andrei Crăciun: Cioran – Ultimul om liber
„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.
Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.
Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.
Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să şi reprime pofta.”
Născut pe 8 aprilie 1911 în Răşinari, Emil Cioran este al doilea copil al lui Emilian Cioran, protopop ortodox, şi al Elvirei Cioran, fiica unui nobil transilvănean. Urmează liceul în Sibiu şi la 17 ani devine student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde face o pasiune pentru gînditorii germani. După absolvire, în 1932, se înscrie la doctorat, sperînd la o bursă în străinătate, pe care o şi obţine. Între 1933 şi 1935 este bursier al Fundaţiei Humboldt din Berlin, devenind un atent observator al nazificării Germaniei. În 1934 apare Pe culmile disperării, prima sa carte, urmată de patru volume în limba română pînă în 1949, cînd se dedică definitiv limbii franceze. La reîntoarcerea din Germania nazistă, predă filosofie la un liceu din Braşov, dar abandonează rapid acest post, care nu i se potriveşte. Îşi declară susţinerea faţă de mişcarea legionară. În 1937 primeşte o bursă de la Institutul Francez din Bucureşti şi pleacă la Paris, unde o cunoaşte pe Simone Boué, care îi va sta alături pînă la final. Din 1945 se stabileşte definitiv în Franţa, trăind ca apatrid, după ce pierde cetăţenia română. Duce o viaţă retrasă, dar are şi prieteni apropiaţi – Constantin Noica, Eugène Ionesco, Arşavir Acterian şi Mircea Eliade, cu care păstrează legătura, mai ales prin scrisori.Se stinge din viaţă în 1995, lăsînd în urmă o operă unanim recunoscută.
Alex Drace-Francis: Istoria mămăligii
Alex Drace-Francis ne oferă o analiză a cultivării, consumului și comercializării porumbului în ţările române din perioada otomană până în ajunul Primului Război Mondial, precum și a semnificației culturale a mămăligii în literatură, artă, film, folclor și bucătărie, într-o ediție revăzută și completată special pentru publicul românesc.
„Cine s-ar fi gândit că mămăliga ar putea să aibă o istorie? Că păpuşoiul poate fi vedetă? Că mălaiul are o poveste de spus? Scotocind prin arhive, prin documente vechi şi cronici mai noi, printre reţete şi leacuri, Alex Drace-Francis ne propune o analiză savuroasă şi erudită a mămăligii şi mămăligarilor. Spunându-le povestea, istoricul ne poartă, vreme de două secole, printre boieri şi ţărani, săraci şi bogaţi, târgoveţi şi negustori care amestecă de zor, în ceaunul fierbinte, odată cu făina de păpuşoi, moravuri, identități sociale şi etnice, istorii politice, tensiuni şi revoluţii. Bolborosind domol pe vatra istoriei, mămăliga ne așteaptă, aşadar, s-o înfulecăm, cu brânză şi lapte sau goală, delectându-ne cu mii de detalii dintr-o lume în care ea trona aproape zi de zi pe fiecare masă.“ — Constanța Vintilă
„Cartea lui Alex Drace-Francis este mai mult decât o poveste a porumbului și a mămăligii. Pornind de la problema imaginii ei, autorul o găsește nu doar în caravanele negustorilor și-n ceaunul țăranilor, ci și în mintea oamenilor, în diverse reprezentări fundamentale pentru istoria națională. Porumbul și mămăliga sunt puncte de intrare ideale în temele culturale românești, precum și în cele privitoare la schimbarea socială și revoluție. O lucrare importantă, remarcabilă.“ — Constantin Bărbulescu
„Istoria întortocheată a cultivării porumbului și pregătirii mămăligii în teritoriile care compun România de azi are o importanță care merge mai departe de inventarierea seacă a datelor și referințelor. Dacă o vom urmări în detaliu, vom putea vedea problemele mai ample de istorie națională, transnațională și interimperială într-o lumină nouă și într-un context mai larg. Porumbul a schimbat nu doar alimentația oamenilor, ci și posibilitățile pe care le aveau la dispoziție: ce puteau și ce nu puteau face. Un studiu mai atent al producției și consumului de porumb ne poate ajuta să înțelegem mai bine istoria acestor principate de graniță și interacțiunea dintre ele în îndelungata tranziție de la imperiu la națiune.“ — Alex Drace-Francis
Andrei Gorzo: Viața, moartea și iar viața criticii de film
„Andrei Gorzo este cel mai important critic – nu doar de cinema – care s-a manifestat în România în ultimii 30 de ani. Calitățile lui au fost de la început evidente, iar timpul n-a făcut decît să le dea greutate: un stil literar desăvîrșit, o inteligență speculativă pătrunzătoare, un talent polemic devastator, o cultură cinefilă complexantă, un spirit cartografic ce-l duce către sistem, un gust estetic care integrează elastic și natural categorii ca lowbrow și highbrow. Gorzo reușește să construiască alianța pentru mulți imposibilă dintre critica ideologică și evaluarea estetică, dintre plăcerea de a consuma filme în sala de cinema și responsabilitatea de a explora raporturi cu realitatea care așteaptă afară.” — Mihai Iovănel
„Admir multe lucruri la Andrei Gorzo, dar în primul rînd faptul că își șlefuiește, din nou și din nou, opiniile despre ideile, cineaștii și autorii lui de suflet. Din această deprindere rezultă tot felul de calități, cum ar fi o tot mai mare relaxare a raportării la noțiuni teoretice complexe (precum realismul lui André Bazin) sau o plăcere molipsitoare de a omagia artiști admirați încă de la începuturi (precum Humphrey Bogart sau Graham Greene). E o bucurie să parcurgi unele pasaje pe care Andrei le dedică acestor oameni și e o inspirație să constați că, indiferent de tonul critic pe care îl adoptă – fie el polemic, didactic sau autobiografic –, atenția minuțioasă la detalii și intenția programatică de a fi onest și transparent în redarea propriilor judecăți de valoare sînt întotdeauna prezente. Unele dintre paginile acestui volum se numără, în opinia mea, nu numai printre cele mai captivante publicate de autor pînă acum, ci și printre cele mai valoroase fragmente de critică de film scrise în limba română.” — Andrei Rus
Alina Nelega: Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
„După ce, timp de decenii, s-a implicat în viața teatrală din România, impunîndu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatură cu un roman copleșitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te țin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieți și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărții. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic și necruțător, pe care îl recomand cu căldură și cu încredere.” — Sanda Cordoș
Alina Nelega: Marioara Voiculescu – Mareșala teatrului românesc
„Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi ai spus că n o să le mai rosteşti niciodată! Dac ai să ajungi, într o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să i biciuieşti cu rugăciunea asta care ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n ascultă de tine, deşi încerci s o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia ţi inima n dinţi şi roade o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi a predat o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi au ieşit toate şi ţi s a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi a zis o nimeni, ai ajuns s o afli pe pielea ta – degeaba te ai sumeţit şi ţi ai dictat singură s o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”
Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.
Ioana Nicolaie: Cartea Reghinei
Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insuportabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală. Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea. Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.
Stejărel Olaru: Nadia și Securitatea
În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia a devenit simbolul perfecțiunii în gimnastică. Din admirație, despre ea s-au scris scenarii de filme artistice și documentare, biografii, romane și chiar cărți pentru copii. Dar despre Nadia, devenită parte a avuției naționale a României socialiste, se mai scria în penumbră, iar „admiratorii” săi, care adunau material documentar pentru un roman straniu, în parte de groază, în parte politic, erau cei din lumea sa: antrenorii, oficialii federali, medicii, asistentele, coechipierii… Cu toții îi urmăreau orice mișcare, orice vorbă și orice gând și împletiseră, la cererea poliției politice de atunci, înfricoșătoarea Securitate, o plasă nevăzută din care marea sportivă a reușit să scape abia în toamna lui 1989. Acum, după zeci de ani, studiind aceste dosare până nu de mult secrete, Stejărel Olaru a construit o carte de istorie, însă una ca un roman, în parte de groază, în parte politic.
„Cartea lui Stejărel Olaru nu este doar o biografie tradițională. Contextul și împrejurările în care Nadia Comăneci a crescut și s-a format, familia, gimnastele din generația sa, antrenorii, și mai ales puzderia de informatori, securiști și decidenți politici, care au țesut o încâlcită plasă de relații în jurul ei menită să o țină captivă în mod irevocabil, toate acestea sunt scoase la iveală de autor. În drumul spre glorie, Nadia a trecut prin stări diferite. Când însingurată și aproape de abandon, când disperată și supusă, adesea neînțeleasă și folosită, dar mereu perseverentă, ambițioasă, visând cu îndârjire să atingă perfecțiunea. Și a atins-o.” — Aurora Liiceanu
„Povestea Nadiei Comăneci, aşa cum o citim aici, seamănă foarte puţin cu ceea ce ştiam din presa de atunci şi din zvonistica ultimelor decenii. Iar frunţile înfierbântate, care se mândresc prin contaminare cu performanţele campioanei, merită o compresă. Nadia n-a fost o răsfăţată a vieţii în România lui Ceauşescu. Dacă a „răsfăţat-o” totuşi cineva, această entitate s-a chemat Securitatea, care a avut grijă să-i înfăşoare zilele într-un păienjeniş la limita credibilului. Stejărel Olaru deschide arhivele, cercetează documentele vremii şi pune pe hârtie o aventură pe care o citeşti cu un nod în gât. Este aventura unui idol batjocorit, a unui om care, la un moment dat, n-a mai putut să suporte. Şi a plecat.” — Radu Paraschivescu
Cătălin Pavel: Arheologia iubirii
„În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul lui se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare. Acum, citind cartea de față despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama că – și dacă rămâneam arheolog – aș fi ilustrat mai curând uneltele, optica, stilul și temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aș fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.“ — Andrei Pleșu
„Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie.“ — Cătălin Pavel
Dan Sociu: Uau
„Dan Sociu, unul dintre poeţii de vîrf, unul dintre cei mai iubiţi, carismatici, s-a clasicizat. Sociu ne anunţă că nu mai există ironie, gata cu glumiţa, cu umorul, cu jocul de cuvinte, un joc de cuvinte care să nu ducă nicăieri. Gata cu hăhăiala, cu chiţăiala adolescentină, cu totul. E serios, deşi, evident, rămîne acelaşi Sociu hîtru, cu tot felul de formulări, fie memorabile, fie care te fac să rîzi, fie care te fac să plîngi, dar nu mai e de rîs. E clasic Sociu. Mi se pare că Sociu face o încercare de a-şi pune în bună ordine bîrfele şi legendele despre el însuşi, amestecă episoade biografice cu chestiuni de reverie mai din tinereţe, mai de-acum. Accentul mistic pus pe diverse episoade – «uau» este o traducere a biblicului «vai» –, acest «uau» este şi el foarte serios. Toate lucrurile astea, sunetul tobelor, clinchetele, tot felul de zgomote de adunare, de strigare către pocăinţă sună serios. Avem un poet foarte bun, Sociu, care a mai scris ceva bun, Uau.” — Costi Rogozanu
Bogdan-Alexandru Stănescu: Soarele negru
Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut.
Soarele negru este un roman picaresc al cărui protagonist e chiar literatura, sinuoasă și ramificată ca brațele unui fluviu ce se despart în deltă.
„Încăperile, căptușite de turnurile din cărți și reviste sau ziare, erau străbătute de cărări labirintice. Nu exista nicio sursă de lumină naturală și inițial polițiștii nu au găsit nici întrerupătoarele, așa că primele scene video, de câteva minute, sunt filmate la lumina lanternei. Unul dintre polițiști povestea că ceea ce l-a izbit a fost mirosul, însă nu de cadavru, îl cunoștea prea bine, era polițist cu vechime, ci unul de chimicale și mucegai, totul acoperit de cel al hârtiei umede. Apoi, după un colț, o canapea micuță și acolo, în tăcere și întuneric, trei păpuși mari, cât niște oameni mai mici, pitici sau copii, adolescenți. Erau trei păpuși fată, rujate, cu obrazul pergamentos vopsit cu alb, cu gene lungi și baticuri înflorate pe cap. Purtau rochii cu voal și, straniu, picioarele le aveau învelite în ciorapi groși de lână și lungi până peste genunchi. Au găsit 26 de fete mumificate, deghizate în păpuși, în mirese, în prințese, cu vârste cuprinse între trei și douăzeci și nouă de ani.” — Bogdan-Alexandru Stănescu
Moni Stănilă: Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare
„Atelierul lui e o lume. El nu mai trăieşte în Franţa. O lume mică şi albă în care realitatea se schimbă, trupurile groase cad şi corpurile îşi dezvăluie sufletele, esenţa. Charon e mic, cu ochi vii. Mîini puternice îi piaptănă barba desprinsă din Vechiul Testament. Şi, dacă vrea, te invită să treci pragul. Şi, dacă se înfurie, te poate arunca afară. Cu şuturi în fund. Şi, dacă e fericit, aprinde focul în forjă, fierbe o supă, scoate găina şi o frige direct pe jar. Pereţii albi ascund drumurile lumii. Scările de funie urcă pînă la patul ascuns. Sculpturile stau exact la distanţa de care au nevoie ca să vorbească între ele. Ca să vorbească în capul lui. Fumul gros de ţigară şi praful alb de ghips se poartă deasupra lor. Şi piatra cîntă.”
Născut în Hobiţa, Gorj, în 1876, Constantin Brâncuşi a fost al şaselea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi. Drumul său spre recunoaştere a început odată cu plecarea din ţară spre Paris, cu opriri în Viena şi München. În această călătorie a descoperit sculpturile egiptene antice, care ulterior i-au influenţat întreaga operă. Un moment decisiv a fost acela în care a părăsit atelierul lui Auguste Rodin, convins că „la umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Operele ce îi ieşeau din mîini intrigau şi fascinau, iar mulţi nu le înţelegeau şi le considerau prea abstracte, ba chiar „ustensile de bucătărie şi instrumente medicale”, cum le-au catalogat vameşii americani cînd acestea urmau să fie expuse la New York. Colegii şi criticii de artă credeau însă că sculpturile lui sînt desăvîrşite. Mari artişti i-au călcat pragul atelierului şi i-au devenit prieteni, precum Marcel Duchamp, Amedeo Modigliani sau Ray Man, admirîndu-i lucrările şi bucurîndu-se de compania lui şi de inegalabilele sale găini pe jar. Printre cei care îl vizitau se numărau şi scriitori celebri ca Ezra Pound sau James Joyce. S-a stins din viaţă în 1957, în atelierul său din Paris, lăsîndu-şi opera moştenire statului de adopţie, Franţa. Regimul comunist, proaspăt instalat în România, nu a fost interesat de ea. Sculpturile sale, expuse în cele mai faimoase muzee de artă, sînt vîndute pe sume colosale, iar Constantin Brâncuşi este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, avînd un rol esenţial în evoluţia artei contemporane.
Constanța Vintilă-Ghițulescu: Patimă și desfătare
Cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu este o istorie a lucrurilor mărunte, revelată de lectura caleidoscopică a documentelor din arhivele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Cititorul este îndemnat de autoare să intre într-un joc inedit: beneficiarul unei cantități impresionante de informații istorice, poate să-și imagineze el însuși trecutul. De pildă, mirosurile care ieșeau din simigerii, din pitării și din cuhniile caselor boierești. Gustul bucatelor, aromele condimentelor, culorile zaharicalelor. Textura mătăsurilor din care se croiau veșmintele orientale. Larma și muzica din bâlciuri și iarmaroace. Ziafeturile boierilor și petrecerile norodului. Atmosfera din cârciumi. Liniștea după-amiezilor petrecute de boieri pe sofale, într-o stare de dulce trândăveală. Duhorile și mizeria de pe ulițele târgurilor și ale capitalelor. Câinii. Roiurile de muște. Necurățenia din spitale și râvna autorităților de a pune în bună rânduială măcar „umblătorile”. Peisajul înspăimântător al orașelor în care bântuie când holera, când ciuma. Vracii, „doftoroaiele” și medicii. Leacurile șarlatanilor și medicamentele vândute de spițeri. Alaiurile mortuare și obiceiurile de înmormântare. Spaima în fața morții.
Și încă multe alte tablouri și senzații care, recuperate din mii de pagini de manuscrise vechi, alcătuiesc o pasionantă istorie a vieții cotidiene românești.
